Timp de 29 de ani, apreciatul autor Humanitas și scriitor de ficțiune Lucian Boia a fost lovit de amnezie cu privire la relațiile sale cu Securitatea. Dezvăluirea făcută de Evenimentul Istoric privind prezența lui pe o pagină „pierdută” de SIE și CNSAS, dintr-o listă a „brigadierilor Securității” din spațiul extern, se pare că i-a provocat un oarecare proces de anamneză. În ultima lui carte de memorii apărută la Humanitas, „Cum am trecut prin comunism. Al doilea sfert de veac”, Lucian Boia recunoaște, în final, cu o jumătate de gură, că a colaborat cu Securitatea timp de 16 ani, începând de la vârsta de 29 de ani, respectiv din 1973 (deși nu e foarte sigur de an) și până în 1989.

Turnat de Catherine Durandin

Lucian Boia a mai publicat două cărți de memorii și a acordat, probabil, sute de interviuri, în care a fost întrebat dacă Securitatea l-a abordat vreodată dar niciodată până acum nu și-a amintit acest amănunt. Dimpotrivă, într-un interviu piaristic pentru primul volum al memoriilor de la Humanitas, acordat lui Cristian Pătrășcoiu pentru blogul LaPunckt, Lucian Boia mărturisea că s-a întâlnit cu Securitatea, însă pentru scurt timp, „la o vârstă foarte fragedă”, și aceasta pentru că veniseră niște agenți să-l ridice pe un unchi de-al lui și, ca-n bancurile de la Radio Erevan, nici măcar nu l-au mai luat. Cam atât despre întâlnirea lui cu Securitatea.

Ceva mai recent, la finele anului trecut, pe 11 decembrie, chiar în paginile Evenimentului Zilei, jurnalistul cultural Florin Saiu l-a zgâlțâit bine pe această temă, din prima întrebare, într-un material intitulat „Interviu cu Lucian Boia. Colaborarea cu Securitatea, Mica Unire și cele două Românii care se înfruntă”. Impasibil, Lucian Boia a negat orice acuză de colaborare cu organele ceaușiste de informații și a susținut că afirmațiile concrete în acest sens, făcute în lucrarea „România mea comunistă” (Editura Vremea, 2018) de reputatul istoric, expert al Ministerului francez al Apărării și cunoscută autoare la nivel internațional, Catherine Durandin, sunt „fantezii”.

Un document „rătăcit”

Pe 24 decembrie, Evenimentul Istoric publica fila „rătăcită” de SIE pe drumul spre CNSAS, pagina 2 a unui document secret al Unității CIE (DIE) 0225 „Anti-Emigrație” despre care „expertul” GDS Mădălin Hodor, angajatul CNSAS care aranjase Dosarul încă din 2015, afirma, înainte de dezvăluirea EvZ: „Nu încape nicio îndoială că aceste persoane aflate pe listă ar fi colaborat cu Securitatea. Vorbim de persoane care fac parte din lumea intelectualităţii, deci nu de colaboratori de ocazie, care ar fi colaborat cu Securitatea. Aceste persoane au fost în legătură cu persoane plecate în străinătate, au intrat în familiile plecate peste hotare sau au participat la diferite conferinţe în străinătate“.

Nu știe de el, dar știe de Mihai Viteazul

La recenta lansare de zilele trecute a noului său volum, în sfârșit, a recunoscut! I-a declarat ziaristei Magda Grădinaru, aflată la al optulea interviu cu el, că întâlnirile sale cu organele ar fi început ca urmare a conferințelor din străinătate, pe care le-a avut după 1980 în calitate de secretar general și apoi vicepreședinte al unei Comisii de istoriografie. Însă chiar și acum, memoria îi joacă feste istoricului Humanitas, care în propria sa carte afirmă că aventura extra-profesională „s-a întâmplat, cred, în 1973”. Deși pare să știe precis cum a fost acum 2000 de ani cu dacii și romanii, cum Ștefan cel Mare se considera „moldovean” și nu român sau cum n-a unit nimic Mihai Viteazul acum 400 de ani și cât de nedorită de români a fost Marea Unire acum 100 de ani, autorul Humanitas nu mai știe exact când a avut primul contact cu Securitatea într-o casă conspirativă.

În sfârșit, în ulimul volum lansat scrie negru pe alb: „Pe scurt, mi-a telefonat tovarășul Manea, de la Securitate, convocându-mă la o întâlnire. Nu puteam, să o refuz, așa că m-am dus. Era o cameră, să-i zic, «conspirativă», într-un bloc, demolat între timp, cam pe unde este acum stația de metrou Izvor. Tovarășul Manea dorea de la mine o declarație privind raporturile mele cu străinii. Ce era să fac? Nu cred că ar fi fost o idee bună să refuz. Acesta a fost începutul, dar și tipicul permanent al unor declarații pe care a trebuit să le dau din când în când, mai rar la început, și mai frecvent odată cu înmulțirea raporturilor mele cu străinii, mai ales odată cu constituirea Comisiei internaționale de istoriografie”, afirmă Boia nonșalant, cu nota că face „precizarea utilă” că nu a semnat niciun angajament. Mai era nevoie?

„Aveam doar obligația să le spun din când în când cu cine m-am întâlnit. Nu mi s-a cerut niciodată nicio informație alta decât ceea ce comunicam eu însumi (relatările mele erau foarte succinte, de genul „X e o persoană care simpatizează România, e preocupată de următoarea temă de cercetare…”) Cum să interpretez toate acestea?”, se întreabă Boia, pentru a-și răspunde apoteotic că, de fapt, „se urmărea monitorizarea mea”. Faptul că recunoaște că scria la Securitate, benevol, despre ce cred unii istorici străini despre România comunistă și ce temă de cercetare au, nu îl împiedică să o încondeiază pe Catherine Durandin, care spunea același lucru: „mă întreb cum cineva cu scaun la cap poate să creadă asemenea inepții”?!

Frecvența raporturilor lui Boia cu Securitatea o putem deduce și numărându-i ieșirile din țară, așa cum le-a înșirat chiar el: a început, timid, în Cehoslovacia, a continuat, la fel, în Ungaria, apoi, din 1980, în forță, Paris, Franța, mai apoi Italia, Germania Federală, iar Franța, Marea Britanie (Londra), Germania, Austria, iar Germania, Franța, America (Niagara, Chicago, New York), Italia, iar Austria, apoi Spania și Franța. Acestea toate, doar din ce-și mai aduce aminte, așa, la repezeală. Poate în volumul următor, „al treilea sfert de veac”, memoria să i se mai îmbunătățească.

Apologia național-comunismului

După cum relevă o anchetă a ziarului România liberă de la începutul acestui an, propaganda lui Boia pentru marile realizări ale „socialismului științific“ a început cu adevărat „la o vârstă foarte fragedă”. Absolvent de Istorie, proaspăt asistent universitar, Lucian Boia, împins de la spate de Zoe Petre – și ea aflată pe lista „brigadierilor Securității” – a fost agreat de editorul Eugen Fischel Stănescu să publice în revista „Studii“ a Academiei RSR. Apoi, cel mai probabil la recomandarea organelor, chiar pe tărâm american. Astfel, în „International Handbook of Historical Studies. Contemporary Research and Theory“, editori Georg G. Iggers și Harold T. Parker, publicată în SUA, în 1979 (Greenwood Press, Inc, Connecticut), și în Marea Britanie în 1980 (Methuen & Co Ltd, London), Lucian Boia scria, între altele, despre „comunismul românesc” într-o deșănțată notă „național-ceaușistă”: „Desigur, cercetarea actuală se desfășoară în noul climat politic, social și cultural instaurat după 23 august 1944, care a marcat începutul evoluției României socialiste. Astfel, concepția marxistă a istoriei, care deja produsese rezultate interesante chiar și înainte de 1944 (prin lucrările lui Dobrogeanu-Gherea, Lucrețiu Pătrășcanu ș.a.) s-a generalizat în istoriografia românească. Concepția materialist-dialectică nu numai că a stabilit un nou sistem de interpretare, dar, totodată, a lărgit aria de investigare prin aplecarea asupra unor subiecte mai puțin studiate în trecut“. „În același timp – ca o caracteristică a acestor ani – istoricii români subliniază caracterul specific, național, al trecutului românesc, care pornește de la ideea că fiecare națiune se dezvoltă conform propriilor condiții. Marxismul a îmbogățit istoriografia românească fără să dilueze accentul său național și patriotic“, scria Boia pentru publicul american.

 

Membru de partid, la spartul târgului

Într-o altă broșură de memorii, apărută în 2012, tot la Humanitas, „Istoriile mele. Eugen Stancu în dialog cu Lucian Boia.“, considerată de Ioan Stanomir „o carte fundamentală despre politica ştiinţei-ficţiunii în România comunistă”, Lucian Boia uită încă o dată complet de relația sa cu Securitatea, dar și de cea cu Partidul. În această carte, menționează „apăsat, cu un orgoliu al formulelor lipsite de ambiguitate ostilitatea faţă de comunism”. Nici în alte ocazii, Lucian Boia nu uita să își afirme verticalitatea. Cităm la întâmplare dintr-un interviu: „nu a trebuit să fac eforturi ca să fiu anticomunist”. Apoi din altul: „atitudinea anticomunistă era de la sine înțeleasă”. Și totuși, așa anti comunist de la sine înțeles, Lucian Boia a devenit membru PCR la 22 de ani și a fost reales regulat în Biroul Organizației de Partid de la Facultatea de Istorie. Mai mult, în urma Adunării Generale PCR din 26 septembrie 1989, la spartul târgului, a devenit Secretar cu Propaganda „însărcinat cu realegerea lui Nicolae Ceaușescu în funcția de secretar general la Congresul al XIV-lea al P.C.R. în noiembrie 1989”.

 

La cârciumă, cu un viitor general SIE

Cum o fi sunat Raportul către tovarășul Manea de la Securitate după articolul de propagandă citat anterior? Probabil că bine, din moment ce o legătură a lui Boia cu Securitatea l-a chemat „prin 1988” la o întâlnire cu o persoană foarte importantă, desfășurată la restauranul Opera. Relatează Boia: „Și, să vezi și să nu crezi, cine îmi apare în fața ochilor: Alexandru Tănăsescu, pentru prieteni, Bebe”. Fost coleg de facultate, Bebe Tănăsescu i-a sugerat, conform lui Boia, să publice o carte despre Mihai Viteazul în Franța promițându-i la schimb „un pașaport permanent în buzunar cu care vei putea să călătorești când vrei, oriunde”. Cine era „Bebe” Tănăsescu la ora aceea? Adjunctul UM 0225 „Anti-Emigrație”, mult blamată de GDS și Revista 22.

O biografie încheiată cu o moarte suspectă

Născut la data de 17.03.1945, absolvent al Facultătii de Istorie București, promoția 1967, și apoi al Școlii de Securitate de la Băneasa, Alexandru „Bebe” Tănăsescu, a ajuns general în Serviciul de Informații Externe (SIE) după 1989. A fost adjunctul a trei șefi SIE: Mihai Caraman, Ioan Talpeș și Cătălin Harnagea. În perioada 1976-1979 a fost cadru activ al DIE pe spațiul extern, specializat în misiuni pe teritoriul Statelor Unite ale Americii. A lucrat în cadrul Ambasadei României la Washington, unde a îndeplinit funcția de secretar III și II, cu grad de maior, chiar în perioada dezertării lui Nicolae Horodinca. După compromiterea acoperirii lui, ca urmare a scandalului, a fost chemat în țară, avansat la gradul de colonel și numit în funcția de locțiitor al Directoratului Emigrației. În această perioadă, sub conducerea lui Nicolae Pleșiță, a devenit și contactul principal al Șef Rabinului Moses Rosen, sub numele conspirat Florin Mărgărit. Conform generalului (r) Aurel Rogojan, în 1989, deși era responsabil direct pe linie, Tănăsescu a ascuns de conducerea DSS și a statului elaborarea și difuzarea așa numitei Declarații de la Budapesta, din 16 iunie, semnate între alții de Mihnea Berindei și Vladimir Tismăneanu, în care se formulau intenții pentru autonomia Transilvaniei. A avut o moarte suspectă, conform relatărilor presei, în ianuarie 2003. Peste toate, lui Lucian Boia îi„rămâne întrebarea, fără răspuns: m-o fi protejat în vreun fel?”

Boia nu este singurul autor Humanitas fost membru PCR care a informat Securitatea benevol. Andrei Pleșu scria într-o scrisoare către conducerea Partidului, din 26 aprilie 1982: „Menționez că la câteva săptămâni după aceste evenimente – Afacerea Meditația Transcedentală, nota red – am avut o lungă conversație cu tov. Mălureanu de la Ministerul de Interne, în cuprinsul căreia l-am informat asupra celor petrecute”.

Vasile Mălureanu era ofițer al Departamentului Securității Statului, Direcția I, Serviciul „Artă-Cultură-Presă”. Pe 22 decembrie 1989, colonelul Mălureanu a ars Raportul pentru înființarea Dosarului-problemă „Artă-Cultură”, conform unui document olograf remis SRI pe 10.01.1991. După 1989 a activat în SIE și SRI și a ieșit la pensie cu gradul de general. Un alt autor Humanitas informator al Securității este Mircea Dumitru, fost ministru al Educației în Guvernarea Cioloș, membru corespondent al Academiei Române, membru GDS și rector al Universității București. Deși a susținut vehement că „nu am colaborat niciodată cu Securitatea”, Evenimentul zilei și CNSAS au demonstrat contrariul, cu documente.

În 2014, Lucian Boia și Gabriel Liiceanu publică la Humanitas o carte „despre impresionanta carieră de turnător a unui mare intelectual român”: „Agentul Anton” – Petru Comarnescu. În Introducerea asigurată de Lucian Boia acesta parcă îți creionează propriul portret, fără a spune însă nici pâs despre colaborarea lui: „Misiunile în străinătate continuă. Din ianuarie până în martie 1968 se află în Statele Unite ale Americii… Urmează Franţa şi Spania, în septembrie– octombrie 1968. În sfârşit, Copenhaga, Stockholm şi Oslo, în august 1969 (la un congres al criticilor de artă).(…) Verdictul moral nu poate fi decât unul de vinovăţie; excesul de zel anulează până şi circumstanţele atenuante care s-ar fi putut altminteri invoca…”, scrie Boia, pentru a încheia dramaticspumos: „Petru Comarnescu şi-a ratat „marea operă“ a vieţii. Să o fi reuşit agentul Anton?”

Doar trei variante

Într-un material despre documentul care îl plasa pe Lucian Boia pe lista „brigadierilor Securității”, Dan Andronic opina: „Nu cred că intelectualii intransigenți care scriu în Revista „22” se vor face că nu văd pagina doi din acest document.

Ca atare, ne așteptăm ca Revista „22” să-i ceară public lui Gabriel Liiceanu să renunțe la colaborarea cu Lucian Boia. Pentru că așa cum susținea Mădălin Hodor, cel găzduit și apărat de revista mai sus amintită, „aceste persoane ar fi colaborat cu Securitatea în mod premeditat, şi că nu ar fi vorba doar de acele declaraţii pe care trebuiau să le dea cei plecaţi peste hotare la întoarcerea în ţară”.

A doua variantă, ar fi să-și recunoască greșeală. Și să-și ceară scuze! Pentru modul în care au manipulat Istoria, doar din dorința de a distruge reputația unor oameni. Așa cum proceda pe vremuri Securitatea.

A treia variantă este că vor trece toate că aceste lucruri sub tăcere.

Care variantă credeți că o vor alege?”.

 

Liiceanu despre josnicia turnătorilor din altă ogradă

Pentru că dăduse câteva note despre niște studenți arabi, Mona Muscă, care tăcuse pe această temă 16 nu 29 de ani, era încondeiată de Gabriel Liiceanu, cel cu „Apelul către Lichele”, astfel:

„Câtă decădere, în ființa asta umană! (…) V-ați grăbit să invocați aberația (care își face drum prin mințile oamenilor protejată fiind de o lege) că nu ați făcut „poliție politică“. Încep prin a vă ruga să nu vă mai ascundeți după deget folosind acest mizerabil tertip. Nu-i demn de d-voastră. Pe ăsta îl folosesc securiștii, nu d-voastră, doamnă. E adevărat, nu ați făcut poliție politică, pentru că Securitatea toată, cu colaboratorii ei cu tot, nu făcea poliție politică. Ea era poliția politică. Toată Securitatea, de la femeia care spală cu cârpa coridoarele MAI-ului și până la generalii de Securitate, de la persoana „contactată“ fără angajament, dispusă însă să „flirteze“ cu ofițerul care o vizita, și până la „angajatul“ cu acte în regulă și cu nume de cod (ca d-voastră), de la „lucrătorul“ dinăuntrul țării și cel care spiona, dinafara ei, „spre binele patriei“, cu toții, doamnă dragă, făceau să funcționeze sistemul cel mai perfecționat de represiune și de generare a fricii. Cu toții făceați cu putință teroarea.

Securitatea avea, în anii în care i-ați îngroșat d-voastră rândurile cu mărunta d-voastră contribuție, un „brand“ teribil și bine consolidat: era, în România, instituția crimei, era NKVD-ul în varianta lui românească, era Gestapo-ul comunist.

Cu toții ați intrat, indiferent de locul pe care-l ocupați în schemă, nu în slujba poporului român (cum vă lăudați toți securiștii la televizor), ci a unei mafii organizate statal, instalate la putere în urma unei ocupații și îndreptate împotriva poporului român și a istoriei sale.

Cu toții v-ați avut în vedere – dar pe seamă celorlalți – numai pe voi, cu toții ați avut un avantaj sau ați sperat să obțineți unul: puterea sau o fărâma de putere, o „aflare în carți“ cât de mică, un ban, o promovare, o călătorie „afară“. Cu toții, intrând în raza acestei instituții, ați trăit mai bine pe seama noastră și a fricii noastre.” Etc…

 

Te-ar putea interesa și: