Biciul literar cel mai necruţător s-a dovedit a fi al lui Nicolae Iorga. Neaderenţa sa structurală şi programatică a declanşat adevărate războaie literare. Principala ţintă a fost Arghezi, cel mai influent poet după Mihai Eminescu

România a încercat să îmbrace hainele strâmte ale occidentalismului începând cu secolul XIX. S-a dorit sincronizarea în toate domeniile cu modelul strălucit oferit de Vest, schimbarea identitară fiind necesară într-un stat care abia făcea primii paşi instituţionali, un stat care avea amintiri vag-obscure despre moştenirea romană, ce reprezenta permisul de intrare, legătura directă cu Occidentul. După zeci de ani de eforturi, România se afla pe drumul corect. În perioada interbelică, ţara noastră era conectată parţial la fluxul civilizaţional occidental. Din nefericire, paranteza totalitară a rupt brutal această linie ascendentă, urmând ani mulţi de rătăcire, de dibuiri timide şi nesigure, în căutarea drumului pierdut în întunericul comunist. Cu toate acestea, democraţia interbelică nu era nici pe departe perfectă.

FOTO;Regele Carol al II-lea

O democrație cu sens schimbat

Partidele aflate la guvernare câştigau de fiecare dată alegerile (cu excepţia scrutinului din 20 decembrie 1937, dar acolo a fost un caz suigeneris, într-un context tulbure ) prin metode specifice, cenzura şi starea de asediu nu reprezentau măsuri excepţionale, cetăţenii încă învăţau regulile electorale şi cădeau pradă uşor manipulărilor politice. Putem spune, astfel, că a fost o democraţie cu sens schimbat, de sus în jos, nu de jos în sus, cum ar fi trebuit. Literatura nu avea probleme în această direcţie. Compatibilă cu standardele occidentale, lupta de emancipare estetică, de ieşire de sub tutela etnicistă şi eticistă, a fost un succes categoric. Chiar şi aşa, presiunile venite din partea conservatorilor au pus la încercare soliditatea şi solidaritatea curentului nou.

Nicolae Iorga : „Ce poate fifi mai scârbos ca idee în ce poate fi mai ordinar ca formă"

Campania împotriva aşazisei literaturi pornografice a lovit nu numai în Geo Bogza sau Horia Bonciu, ci şi în alţi scriitori nealiniaţi preceptelor etno-sămănătoriste. Şi în acest caz, biciul literar cel mai necruţător s-a dovedit a fi al lui Nicolae Iorga. Neaderenţa sa structurală şi programatică a declanşat adevărate războaie literare. Principala ţintă a fost Tudor Arghezi, cel mai influent poet după Mihai Eminescu. Dacă pentru cei mai mulţi critici, apariţia în 1927 a „Cuvintelor potrivite” a constituit o piatră de hotar în literatura română, pentru Iorga se dovedeşte că volumul cuprinde „ce poate fi mai scârbos ca idee în ce poate fi mai ordinar ca formă.”1

FOTO:Nicolae Iorga

„Anarhia s-a înstăpânit pe literele românești”

Reactivat pe frontul literelor după o pauză îndelungată (pe primul plan a fost cariera politică, Iorga fiind şi preşedinte al Consiliului de Miniştri între aprilie 1931 şi iunie 1932) acesta constată că „anarhia s-a înstăpânit pe literele româneşti şi de pe urma ei s-a ivit curentul de flecăreală cu vorbe mari, de exhibiţii de monstruozităţi, de apeluri la apetiturile bestiale, care, sub o critică de lovinesciană neînţelegere şi interesată toleranţă, ni-a dat era care merită să fie pecetluită în frunte cu fierul roşu: Arghezi.”2 Astfel că Iorga dorea să facă ordine, să acţioneze ca un filtru care să cureţe literatura de reziduurile argheziene, considerate atât de dăunătoare de sămănătorist. Momentul care l-a înfuriat la culme a venit în 1936, atunci când Editura Fundaţiilor Regale a publicat ediţia definitivă de Versuri a poetului. Intervine într-o şedinţă a Academiei Române – 30 mai 1936 – pentru a semnala „scabrosul volum al lui Arghezi, publicat de Fundaţiile Regale ca ediţie definitivă.” 3

„Apogeul pornografic al degenerescenţei argheziene”

Extremiştii asociau pornografia cu scrierile iudaice – incompatibile cu morala creştină – volumul „Cimitirul Buna Vestire” fiind considerat „apogeul pornografic al degenerescenţei argheziene (...) Dl. Arghezi e un degenerat. Sau dacă nu e un degenerat, e un pornograf în înţelesul cel mai diabolic al cuvântului: un om pus să împrăştie conştient imaginea mârşavă în lume.”7 O surpriză (de fapt, doar aparentă, acesta începând să dea dovezi de înverzire, de aderenţă la extrema-dreaptă) a fost atacul lui N. Davidescu, un admirator al autorului Cuvintelor potrivite. Nicolae Davidescu enumeră motivele pentru care Arghezi ar fi o „apariţie literară iudaică de origine românească în scrisul nostru. „În primul rând, „formaţia d-sale biblică”, apoi „sensibilitatea d-sale excesivă, lipsa de intelectualitate, darul de a se juca pe sensuri lăturalnice cu cuvântul, plăcerea cu care stăruie în jocul pentru joc al alcătuirii în serie a imaginilor” şi reticenţa „cercurilor curat româneşti” de a-l primi în rândurile sale.8

Lordul Tudor Arghezi, „cu apucături de bandit”

Câteva zile mai târziu, la o conferinţă a Teatrului Ligii Culturale – „Boala literaturii noi” – demolează în câteva cuvinte iniţiativa Fundaţiilor, care „dau ediţia definitivă a unui lord Tudor Arghezi, cu miros de Văcăreşti, cu apucături de bandit” şi condamnă opera argheziană, caracterizată de „lipsă de înţelegere a frumosului, lipsă de simţ al ritmului, proză fleşcăită, nici un element de spirit, nici o licărire de poezie.” 4

FOTO;Tudor Arghezi

Este secondat de unul dintre cei mai fideli locotenenţi – Nicolae Georgescu-Cocoş, vajnic apărător al moralităţii în artă. Acesta şi-a strâns foiletoanele pline de invective la adresa lui Tudor Arghezi din Neamul Românesc într-o culegere. Lipsa de empatie şi vituperaţiile scăldate într-o pastă voluptoasă de confuzii estetice şi dezinformări flagrante sunt coordonatele operei de „critic literar” a lui Georgescu-Cocoş. Pe parcursul anului 1936 l-a atacat sistematic pe poet, mâna dreaptă a lui Iorga atingând limita de jos a discursului public atunci când afirma că „în tot ce este mârşav şi pestilenţial, Arghezul rămâne maestru. Inimitabil, inegalabil. Acumulând murdărie şi abjecţie, în literatura noastră cel puţin e izolat ca un lepros, ocolit ca o momâie sinistră, singularizat ca un avorton împrăştiind duhoare, ca un stârv ocolit cu dezgust...” 5 Că nu era izolat ţine de domeniul evidenţei. Neputându- se apăra (noua serie a Biletelor de papagal va apărea abia un an mai târziu, atunci când va începe un proces invers – demolarea lui Iorga de către Arghezi) alţii au preluat iniţiativa, în frunte cu Eugen Lovinescu, care l-a declarat pe Nicolae Iorga „cel mai mare duşman al literaturii române...” Acesta respinge apelativul de literatură pornografică, considerând că „sigura pornografie (...) în artă e lipsa de talent – fără el, cele mai categorice declaraţii patriotice sau moraliste devin obscenităţi estetice.” 6 Au mai răspuns pozitiv şi alţii, printre care M. Eliade, Perpessicius, Octav Şuluţiu, P. Constantinescu sau Eugen Ionescu. Desigur, nu putea lipsi din peisaj presa de extremă-dreapta. Abordarea acesteia a fost clasică, pe filieră antisemită. T. Arghezi era acuzat de „iudaizarea literaturii române”, construcţiile estetice ale poetului fiind „rezultatul cel mai evident al experienţei iudaice în cultură.”

„Gradul de imbecilitate a unei generaţii”

O altă victimă a campaniei împotriva pornografiei a fost Mircea Eliade. Vizate erau „Domnişoara Christina” şi „Întoarcerea din Rai”. În cazul său, consecinţele au fost mai ample. Eliade era asistentul onorific al lui Nae Ionescu la Facultatea de Litere. La începutul lunii iunie 1937, Ministerul Educaţiei Naţionale, încălcând autonomia universitară, sesizează Senatul Universităţii Bucureşti în privinţa literaturii imorale a scriitorului şi cere ca Eliade să „nu mai aibă dreptul de a fi utilizat nici chiar în calitate de asistent onorific.” Consiliul Facultăţii de Litere se întruneşte în şedinţă şi constată că „dânsul nu poate fi anchetat sau judecat după o procedură prevăzută de lege” deoarece nu are în „organismul Facultăţii decât însărcinarea de asistent onorific (nu era plătit pentru munca sa).” Singura soluţie era ca N. Ionescu să renunţe la asistenţa onorifică a autorului Întoarcerii din Rai, „fără ca prin aceasta să prejudicieze viitoarea carieră universitară a dlui Mircea Eliade.” Filosoful nu va renunţa la serviciile elevului său. Eliade nu va ezita să dea în judecată Ministerul Educaţiei „pentru calomnie, cerând un leu simbolic drept despăgubiri.”9

FOTO: Mircea Eliade în tinerețe

„Dictatura reumatismului”

După câteva amânări, procesul va fi câştigat de scriitor. Colegii de generaţie şi studenţii de la diferite facultăţi i-au luat apărarea. Cel mai vehement s-a dovedit a fi Cioran. El a văzut în „ideea sinistră de a-l elimina pe Mircea Eliade din Universitate sub pretextul pornografiei” un mod de a descoperi „gradul de imbecilitate a unei generaţii”. Denunţă „dictatura reumatismului” şi cere o „noapte a Sfântului Bartolomeu printre anumiţi bătrâni.” În caz contrar, generaţia tânără, a cărei exponent se considera, va fi condamnată la „ratare continuă.”10 Cei de la ziarul Universul s-au simţit lezaţi de tonul virulent al eseistului. Sesizând o posibilă incitare la asasinat, se întreabă dacă mai există în România autorităţi „care să pună cămaşă de forţă ori cătuşe la astfel de degeneraţi?” Incidentul s-a încheiat fără urmări, conducerea revistei Vremea explicând faptul că Emil Cioran se referea la o „noapte morală” şi nu la „moartea fizică a bătrânilor”.

Regele: „Salut literaţii de astăzi ai ţării Mele”

Indirect, şi Regele Carol al II – lea intervine în scandalul literaturii pornografice, situându-se în tabăra susţinătoare a scriitorilor acuzaţi. În şedinţa solemnă din 5 iunie 1937, cu ocazia primirii lui L. Blaga în Academie, Regele declară că „salutându-te pe tine, Lucian Blaga, salut literaţii de astăzi ai ţării Mele, care, chiar dacă îşi permit uneori licenţe în arta lor, sunt o generaţie de scriitori plini de avânt şi talent.”11 Scandalul avea să se domolească în intensitate pe parcursul următoarelor săptămâni şi luni, atenţia opiniei publice fiind acaparată aproape în totalitate de alegerile din decembrie. Campania derulată de Nicolae Iorga, adepţii săi şi extremiştii de dreapta nu a putut anula câştigurile obţinute de literatura română după Primul Război Mondial. Sprijinul Regelui Carol al II – lea nu a fost decisiv, dar a reprezentat un semnal puternic de încurajare pentru tinerii literaţi. Paseismul, etno-sămănătorismul, exaltarea eticistă şi etnicistă s-au dovedit a fi principii anacronice, blocate întrun timp fără putinţă de întoarcere. În cazul României, doar regimul totalitar instalat după 1948 a reuşit să modeleze un chip nou pentru literatură, unul conform cu originalul de la Moscova.