Nicăieri în lume nu se investeşte mai multă pasiune în politică decât în România observa pe bună dreptate Mircea Eliade în perioada interbelică.
Adevărul este că vremurile au trecut, la fel şi dictaturile, dar năravurile ne-au rămas. Românii - printre care mă includ şi eu evident – privesc dezbaterile politice ca pe un adevărat derby, un meci de fotbal unde nimeni nu poate sta deoparte. Ori eşti într-o galerie ori eşti în alta, nu ai altă opţiune. Prea puţini încercă şi reuşeşsc să-şi ţină în frâu convingerile, opiniile şi până la urmă pasiunile.
Am fost la o dezbatere tv, la un talk show realizat de B1tv. Când am observat că unul din invitaţi o luase un pic pe arătură în favoarea lui Klaus Iohanis am intervenit pentru a echilibra cât de cât balanţa. Imediat am fost catalogat PSD-ist inclusiv pe reţelele de socializare. Da, participant la Piaţa Universităţii, bătut de mineri şi unul dintre primii jurnalisti de la „Dreptatea” – tribună de luptă împotriva comunismului – am ajus drept PSD-ist.
Într-o altă dezbatere Klaus Iohanis era făcut albie de porci. De la vânzător de copii şi mare proprietar de case până în lună şi în stele. Nici de data aceasta nu m-a ajutat faptul că i-am sărit în ajutor. Omul este profesor, are calităţile sale nu poate fi desfiinţat în câteva minute şi totul bazat numai de gargară. Atât mi-a trebuit. Catalogat în toate felurile de la „băsist împuţit” până la anti-naţional. Cum rezonanţa numeleui meu nu-i prea românească deşi pot demostra apartenenţa mea la acest neam – trei cruci, trei morminte, vorba comisiilor de românizare – m-am trezit făcut turc, tătar, kirkiz…
Uite aşa încep să cred că obiectivitatea este un mare defect, aproape o ciumă. Prea mulţi români au părerile lor şi nici măcar nu aşteaptă răspunsul la întrebările pe care ţi le pun. Ei au deja răspunsul vor doar o confirmare! De aceea în mare lor majoritate întrebările stil chestionar incep cu implacabilul: „Nu-i aşa că?”
Lipsa aceasta de gri, totul văzut numai în negru sau alb devine zic eu dăunătoare. Totul sau nimic, fără jumătaţi de măsură! Viaţa şi scena politică nu este un film hollywoodian unde la final binele învinţe, el moare dar ea naşte. Viaţa e plină de nuanţe, de amănunte, de mici detalii care sunt câteodată mai valoroase sau importante decât adevărul sau etica filozofică. Etică pură putem descoperi în volumele lui Immanuel Kant care susţinea că adevărul trebuie spus în orice condiţii. Perfect valabil în sistemele filozofice, dar greu de reuşit în viaţa reală sasu în mass-media după cum observau cei mai mari specialişti în jurnalism din Statele Unite. Iar ca imagine propuneau să ne închipuim o pată mare de gri, traversată totuşi de o linie puternică neagră. Cam asta-i viaţa noastră, dar şi societatea românească.
Important este să nu ne abatem prea mult de la linia neagră. În rest, Dumnezeu cu mila!
Recomandările noastre
