Prima conflagraţie mondială a fost întâmpinată cu entuziasm de un număr important de cetăţeni europeni. Aceştia credeau că războiul va fi de scurtă durată - o şarjă decisivă, un atac la baionetă glorios şi eroii se vor întoarce în comunităţi să povestească cu lux de amănunte despre peripeţiile romantice prin care au trecut.

 Europa nu mai experimentase un măcel de proporţii de aproape un secol. Optimismul molipsitor nu s-a împletit, însă, cu realitatea. Tragedia unui continent bântuit de crime și neînțelegere, distrus de bombe și maladii a înlocuit sărbătoarea și accentele extatic-triumfaliste de la început. Din cenuşa câtorva imperii au răsărit state, iar altele au reuşit să-şi mărească suprafaţa teritorială. Principala vinovată a fost considerată Germania wilhelmiană ( Austro-Ungaria dispăruse de pe hartă, nu mai putea fi trasă la răspundere ) de către învingătorii franco-britanici.

Mica Antantă și Înțelegerea Balcanică

Prevederile Tratatului semnat în luna iunie 1919 au fost dure, acestea fiind considerate seminţele viitorului Război Mondial, plantate cu inconştienţă de liderii occidentali. Curentul de revizuire a granițelor era inevitabil și a căpătat amploare în anii 1930, toți cei nemulțumiți adunându-se la umbra steagului revizionist fluturat de Germania național-socialistă. România era, evident, împotriva modificărilor teritoriale şi o susţinătoare ferventă a alianţelor cu Franţa şi Marea Britanie - garanţii sistemului versaillez. În acest tablou politico-diplomatic se încadrează şi cele două înţelegeri regionale - Mica Antantă şi Înţelegerea Balcanică, îndreptate împotriva ambiţiilor Ungariei şi Bulgariei. Interesele divergente ale statelor componente şi lipsa unui sprijin concret din partea Franţei în cazul unui atac au condus la evaporarea alianţelor în 1938.

Stelian Popescu și ziarul „Universul”

O iniţiativă care s-a dorit a fi un sprijin concret adus intereselor antirevizioniste ale României a fost lansată de Stelian Popescu. Partizan al lui Take Ionescu – a fost ministru al Justiţiei în scurta guvernare takistă din decembrie 1921 până în ianuarie 1922 – trecut la liberali înainte de iminenta fuziune a naţionalilor ardeleni cu ţărăniştii în octombrie 1926, acesta va deţine portofoliul Justiţiei în guvernele Barbu Ştirbey, Ionel şi Vintilă Brătianu ( între 4 iunie 1927 şi 3 noiembrie 1928 ). Totuşi, Stelian Popescu este cunoscut mai ales pentru activitatea de director al ziarului „Universul”, căruia i-a imprimat o notă dură de dreapta, naţionalistă. Convins fiind de moliciunea autorităților române în combaterea propagandei revizioniste maghiare, ziaristul decide să înființeze o asociație care să prezinte și punctul de vedere românesc în țară și în străinătate.

Adunarea de la Arenele Romane pentru „apărarea patrimoniului național”

Primele campanii antirevizioniste au loc în octombrie 1932, apelul „Universului” fiind primit „cu un elan semnificativ din toate părţile ţării.” Iniţiatorii promit îndrumare morală „în acţiunea viguroasă pe care o vom duce pe tot întinsul ţării contra nebuniei dublate de perfidie, ce formează fanionul detractorilor păcii, lipsiţi de sinceritate, de dreptate şi de umanitate.”1 La sfârșitul lunii se desfășoară prima consfătuire, la care participă „zeci de societăți patriotrice și culturale” din București și din provincie. Se decide organizarea unui miting în Bucureşti la începutul lunii noiembrie, urmat de manifestaţii antirevizioniste în oglindă în principalele oraşe ale României. Mişcarea este prezentată ca un succes categoric, în ciuda lipsei de entuziasm şi susţinere din partea oficialităţilor. Astfel că şase luni mai târziu se publică un apel prin care românii sunt chemaţi la Arenele Romane pentru a-şi arăta „voinţa lor nestrămutată de a lupta până la ultima jertfă pentru apărarea patrimoniului naţional, prin respectarea tratatelor de pace.”2

FOTO:Gheorghe Tătărescu

Patriarhul Miron Cristea, printre protestatari

Concomitent, adunări asemănătoare s-au organizat în aceeaşi zi – 28 mai 1933 – în Cehoslovacia şi Iugoslavia, acolo unde a rostit un discurs şi Gheorghe Tătărescu. Zeci de mii de persoane au venit la Arenele Romane, principalii lideri politici, alături de Patriarhul Miron Cristea, pledând pentru respectarea tratatelor. La finalul reuniunii, cei prezenţi adoptă o moţiune, denunţând „în faţa lumii întregi criminala încercare de a zădărnici tratatele de pace care au dat Europei actuala ei configuraţie.” 3

Comitetul de acțiune

Abia în 15 decembrie 1933 se constituie Liga Antirevizionistă Română, obţinând personalitate juridică o lună mai târziu – 17 ianuarie 1934. Sediul Ligii era pe strada Brezoianu, nr. 23, în incinta Palatului Universul. Din comitetul de acţiune iniţial au făcut parte Stelian Popescu, Miron Cristea, mitropoliţii, Ioan Lupaş (era şi preşedintele Comitetului Regional pentru Transilvania), Dragomir Hurmuzescu, Gheorghe Ţiţeica, Ion Găvănescu, Voicu Niţescu, Iuliu Moldovanu şi alţii. La şedinţa din 8 martie 1934 sunt introduse pe lista Comitetului Central şi personaje ca Octavian Goga, Constantin I.C. Brătianu, Nicolae Lupu, Ion Nistor, Alexandru Lapedatu, Constantin Bacalbaşa, Mihai Popovici sau Grigore Trancu- Iaşi.4 Se observă infuzia de politicieni de la toate partidele, fără însă ca aceștia să se implice prea mult în luarea deciziilor. Președintele L.A.R.- ului era, desigur, Stelian Popescu.

Mobilizarea din școli

Foarte importanţi pentru reuşita asociaţiei erau tinerii, în special „tineretul din cursul superior al şcolilor secundare.” În acest sens s-a luat decizia creării în unităţile de învăţământ a unui comitet format din şase persoane – condus de director sau de unul dintre profesori – care să bifeze paşii birocratici de înscriere a elevilor în Ligă. Un exemplu elocvent este oferit de şedinţa din 26 martie 1934 a Comitetului Regional pentru Transilvania. Aici se decide trimiterea de formulare de înscriere „la inspectoratele şcolare şi la toate şcolile primare şi secundare”. De asemenea s-au tipărit mii de broşuri propagandistice destinate aceloraşi elevi din cursul superior. Până la dizolvarea ei, Liga Antirevizionistă a editat volume întregi de poezii şi lucrări antirevizoniste, a publicat studii şi memorii, a organizat conferinţe în ţară şi străinătate, turnee şi comemorări ale „faptelor şi zilelor istorice ale neamului”7, a facilitat prezenţa în ţara noastră a ziariştilor şi demnitarilor străini etc. La un moment dat s-a pus în discuţie desemnarea Regelui Carol al II – lea ca preşedinte de onoare al L.A.R. S-a renunţat aproape imediat „întrucât ar deveni obiectul celor mai necruţătoare atacuri şi i s-ar atribui chiar intenţiunile de agresivitate şi război, care sunt atribuite Ligii.”8

„Legături politice şi sufleteşti cu statele şi popoarele amice şi aliate”

Scopurile oficiale ale Ligii erau dezvoltarea sentimentelor de „solidaritate şi rezistenţă românească, de organizare împotriva încercărilor şi atingerilor aduse unităţii teritoriale a ţării româneşti şi demnităţii naţionale a poporului român”; organizarea „în ţară şi străinătate” a propagandei pentru „menţinerea şi asigurarea păcii”; întărirea „legăturii politice şi sufleteşti cu statele şi popoarele amice şi aliate”; „mobilizarea permanentă a forţelor morale a naţiunii române spre a fi gata oricând să răspundă şi să apere integritatea patrimoniului naţional” şi informarea permanentă a opiniei publice „din ţară şi din străinătate asupra acţiunilor subversive şi mijloacelor cu care se lucrează contra statului român şi a unităţii lui politice şi naţionale.”

Taxa de înscriere, 5 lei

În ceea ce priveşte organizarea internă a Ligii Antirevizioniste, existau aşa-numitele comitete judeţene, secţiuni orăşeneşti şi subsecţii comunale. Primele două aveau şapte membri, subsecţiile comunale fiind conduse de un consiliu comunal format din cinci persoane. Fiecare membru era nevoit să plătească 5 lei taxa de înscriere şi 12 lei cotizaţia pe un an de zile. Cei care nu aveau resurse financiare suficiente erau scutiţi de la plata taxei de înscriere. De asemenea, membrii Ligii Antirevizioniste au fost împărţiţi în trei categorii – activi, de onoare şi aderenţi. Articolul 9 din statutul asociaţiei stipula faptul că membrii activi trebuiau să îndeplinească patru condiţii – să fie cetăţeni români, să nu aibă condamnări penale, să semneze legământul şi să „nu aibă îndeletniciri incompatibile cu demnitatea personală şi interesele naţionale.” 5 Erau îndemnaţi şi minoritarii să se înscrie, un eventual refuz fiind „considerat ca o atitudine neloială faţă de ţară.” Persoana care semna legământul, „însufleţit de dorinţa de a lucra temeinic şi hotărât pentru respectarea drepturilor ei străvechi şi sfinte şi pentru numele de român” cere „în faţa Atotputernicului Dumnezeu şi a conştiinţei mele de român” primirea „în rândurile Ligii Antirevizioniste Române şi mă leg de a fi membru devotat şi de a sluji (...) din toate puterile mele scopurilor Ligii, conformându-mă total prevederilor statutelor şi tuturor dispoziţiunilor ce le vor lua organele ei de conducere.”6

Denunțul de la Chestura de Poliţie din Cluj

Un capitol interesant este cel al plângerilor şi reclamaţiilor. De la cetăţeni maghiari care se adună în păduri şi cântă imnuri specifice până la întâlniri în zone din Centrul Capitalei, acolo unde „toate elementele străine aflate la noi în ţară (...) impun muzicii să cânte – şi aceasta se complace foarte mult în această situaţie – numai cântece ungureşti naţionale, dansându-se ceardaşul”. Poate cea mai interesantă reclamație care punctează starea de neîncredere existentă între români și maghiari vine de la o femeie din zona Cluj. Aceasta denunţă situaţia de la Chestura de Poliţie din Cluj unde „24 de funcţionari români au încheiat căsătorii cu unguroaice”, întrebându-se retoric „în ce fel de mâini sunt lăsate spre păstrare secretele cu privire la Siguranţa Statului”.9

Curentul antirevizionist a fost prea anemic

Liga Antirevizionistă își va înceta activitatea în luna martie 1939, odată cu instalarea guvernului Armand Călinescu. În final, rezultatele L.A.R.-ului nu au fost conforme cu așteptările inițiale.Curentul revizionist a fost prea puternic, iar cel antirevizionist prea anemic, dreptatea istorică pe care o invocau cu atâta convingere Stelian Popescu și ceilalți fiind ignorată de Marile Puteri în anii 1938-1940.