Jurnalistul francez Antoine Vitkine, realizator al unui documentar despre liderul libian, "Gaddafi, cel mai bun duşman al nostru", explică de ce acesta nu poate fi înlăturat de la putere prin proteste, aşa cum s-a întâmplat cu Ben Ali şi Hosni Mubarak. Potrivit celui mai recent bilanţ, citat de BBC, peste 200 de oameni şi-au pierdut viaţa săptămâna aceasta, în revoltele din oraşele Benghazi, Al-Baida şi Darnah.

"Există o mare diferenţă între situaţia din Libia şi ceea ce s-a întâmplat în Tunisia şi Egipt. În ultimele două cazuri putem spune, retrospectiv, că presiunile occidentale au fost importante şi directe. De asemenea, era foarte important pentru populaţia mobilizată să ştie că Occidentul susţinea revolta", spune jurnalistul francez, într-un interviu acordat cotidianului "Le Monde". În cazul Libiei însă, lucrurile stau cu totul altfel, susţine Antoine Vitkine: "Occidentalii au mai puţine mijloace de presiune de presiune asupra regimului".

Un lider puternic şi experimentat

Instalat la conducerea Libiei pe când avea doar 27 de ani, în urma unei lovituri de stat date în 1969, fără vărsare de sânge însă, Gaddafi s-a confruntat cu mai multe tentative de destabilizare a regimului său. În anii '90, revoltele erau extrem de frecvente în Benghazi, focarul actualelor proteste, iar Gaddafi se poate lăuda cu o vastă experienţă în materie de represiune.

În opinia jurnalistului francez, pe atunci, regimul Gaddafi era mult mai vulnerabil decât în prezent, când, graţie normalizării relaţiilor cu Occidentul, s-a îmbogăţit din vânzarea de petrol şi dispune de suficiente fonduri pentru a cumpăra pacea socială.

Ce vrea Occidentul: petrol, contracte şi securitate Există mai multe motive pentru care Occidentul nu intervine decisiv în Libia, explică Vitkine. În primul rând, trebuie spus că Libia dispune de resurse de petrol estimate la 30-40 de miliarde de barili, dintre care 85% ajung în Europa, ceea ce face ca rezervele financiare ale regimului Gaddafi să fie de circa 136 de miliarde de dolari.

În plus, puterea de la Tripoli a anunţat că intenţionează să aloce 30 de miliarde de dolari pentru modernizări în infrastructură, transformând astfel Libia într-o piaţă extrem de atrăgătoare pentru companiile occidentale. În aceste condiţii, statele europene şi nu numai se gândesc de două ori înainte de a se lansa în declaraţii care ar putea deranja Libia, concluzionează jurnalistul francez.   

Pe de altă parte, el reaminteşte că, după atentatele de la 11 septembrie 2001, marile puteri occidentale au colaborat îndeaproape cu Muammar Gaddafi în combaterea terorismului, fiind vizată, mai ales, gruparea al-Qaida din Maghrebul Islamic.  

Gaddafi a avut inteligenţa de a nu miza totul pe o singură carte. Spre deosebire de Hosni Mubarak, care era dependent de susţinerea SUA, liderul libian a stabilit relaţii de încredere cu numeroase state, fie ele europene, asiatice sau din cele două Americi. Această strategie datează, potrivit lui Antoine Vitkine, de la sfârşitul anilor '90.

De ce SUA nu se pot implica

"Câinele turbat al Orientului Mijlociu" - cum îl numea pe Gaddafi fostul preşedinte american Ronald Reagan, în anii '80 - a încheiat, în 2003, un acord cu Washingtonul prin care se angaja să facă două lucruri importante: să nu mai susţină terorismul şi să pună capăt programului de producere a armelor de distrugere în masă.

Acordul s-a dovedit esenţial atât pentru preşedintele american de atunci, George W. Bush, cât şi pentru premierul britanic, Tony Blair, angajaţi în campania militară din Irak, declanşată sub pretextul stopării unui presupus program de înarmare nucleară al regimului Saddam Hussein. În aceste condiţii, Gaddafi le-a permis celor doi lideri occidentali să arate comunităţii internaţionale că anumiţi dictatori chiar dispun de un program nuclear şi că unii renunţă la acesta.  

Ce a primit în schimb Muammar Gaddafi, considerat de Vitkine "o maşină de supravieţuire politică"? Promisiunea că Statele Unite nu vor susţine o schimbare de regim în Libia, reaminteşte realizatorul documentarului "Gaddafi, cel mai bun duşman al nostru". Potrivit ziaristului francez, înţelegerea din 2003 blochează practic o intervenţie a SUA de genul celei din Egipt şi explică prudenţa Washingtonului.