Javier Cercas este unul dintre marii scriitori contemporani, admirat de Mario Vargas Llosa și J.M. Coetzee și recompensat cu numeroase premii internaționale.

LEGILE FRONTIERE, de Javier Cercas, unul dintre cel mai in voga autori spanioli ai momentului se lansează sâmbătă, 23 mai, de la ora 17.30 la Salonul Internaţional de Carte Bookfest Ediţia a-X-a (20-24 mai 2015) la standul editurii Humanitas.

La eveniment participă Radu Paraschivescu, scriitor, Ioana Bâldea Constantinescu, scriitoare şi jurnalist cultural, Dana Jenaru, critic literar şi Denisa Comănescu, director general al Editurii Humanitas Fiction.

Javier Cercas este unul dintre marii scriitori contemporani, admirat de Mario Vargas Llosa și J.M. Coetzee și recompensat cu numeroase premii internaționale. În Legile frontierei (2012), radiografie pasionantă a unei generații proscrise, Cercas fisurează graniţa dintre realitate şi ficţiune, personajul său Zarco fiind inspirat de un delincvent iconic, Juan José Moreno Cuenca (1961-2003), cunoscut drept El Vaquilla. Romanul a obţinut, în 2014, Prix Méditerranée Etranger și Premio Mandarache. Opera lui Javier Cercas este tradusă în peste douăzeci de ţări.

Descriere

În vara lui 1978, în Gerona postfranchistă, Ignacio, alias Ochelaristu’, un adolescent aparţinând clasei de mijloc, ajunge să frecventeze gaşca lui Zarco, cunoscând astfel viaţa celor de dincolo de „frontieră“, de la periferia oraşului. Va intra în lumea drogurilor, va participa alături de banda de delincvenţi la o serie de delicte —de la furturi de genţi şi spargeri de case la jafuri armate —, însă domnia lui Zarco nu va fi lungă.

Douăzeci de ani mai târziu, ţara pare să se fi schimbat complet, centura de cartiere periferice a dispărut, iar „pripăşiţii“ de ieri sunt beneficiarii bunăstării economice de astăzi. Ignacio este acum un penalist de succes, dar care nu o poate uita pe frumoasa Tere cu ochi verzi, iar Zarco, eroul interlop considerat victimă a unei societăţi nedrepte şi a unui sistem carceral brutal, şi-a scris memoriile, devenind un adevărat mit graţie presei. În încercarea lui de a-l scoate pe Zarco din închisoare, Ignacio va începe să cocheteze periculos cu trecutul. Foarte alert, romanul e conceput sub forma unor interviuri. Maestru al ambiguităţii, Cercas menţine suspansul până la capăt, lãsându-l pe cititor sã descopere în istorisirile personajelor rãspunsul la câteva întrebãri obsedante: De ce intrã Ochelaristu’ în grupul lui Zarco? Cine îi  dã pe mâna poliţiei? Care este relaţia dintre Tere şi Zarco? şi ce îi leagã, de fapt, pe Tere şi pe Ignacio?

Fragment Javier Cercas

Legile frontierei, de Javier Cercas (roman)

Traducere din spaniolă de Cornelia Rădulescu Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu ©Humanitas Fiction 2015

Era deci una din ultimele zile de iulie, la puţin timp după sperietura cu maşina aia grozavă pe care puseserăm ochii la Bisbal şi puţin înainte de moartea lui Guille şi arestarea celorlalţi. Era vineri sau sâmbătă, la Montgó, o plajă din L’Escala. Până pe seară ne făcuserăm veacul în cartier, apoi cu Tere, Zarco, Grasu’ şi Lina am furat un Volkswagen şi am luat-o spre malul mării.

Din câte îmi amintesc, n-aveam nici un plan anume, nici o destinaţie concretă, dar când am ajuns la Callela de Palafrugell, ne-a apucat foamea şi setea şi ne-am oprit. Se înnoptase de-a binelea. Am lăsat maşina pe un maidan de lângă sat, am luat a doua doză de Bustaid pe ziua aia, am coborât pe plajă, am căutat fără succes o crâşmă în aer liber, până la urmă ne-am înfundat într-o tavernă, cred că era Ca la Raquel. Am cerut bere şi sendvişuri la bar şi Zarco s-a apucat să vorbească despre familia lui, era prima dată că-l auzeam vorbind despre acest subiect. Ne-a vorbit de unchiul său Joaquín, un frate al maică-sii, cu care, cum a relatat ulterior în amintirile sale, petrecuse doi ani pe când era copil, umblând de colo-colo cu un DKW şi ajutându-l să trăiască din furtişaguri şi şmecherii; a mai vorbit, admirativ, despre cei trei fraţi mai mari, de vreo douăzeci de ani, tustrei la pârnaie. O mai fi spus şi altele, dar eu atât îmi amintesc. La un moment dat m-am dus la baie, iar când am revenit, am văzut că se alăturaseră grupului două fete. Una, care stătea lângă Zarco, se numea Elena, era micuţă, brunetă şi drăguţă ca o păpuşă; cealaltă, Piti, era mai înaltă, roşcată, cu pielea albă şi pistruiată. Mi-am luat berea şi l-am ascultat pe Zarco, care-i spunea Elenei că locuiam în Palamós, că eram studenţi, dar că vara ne ocupam cu spargerile; nu m-a mirat minciuna, căci era inofensivă, deşi imprudentă, iar Zarco nu era genul imprudent; mi-am zis că i-o fi plăcut fata-păpuşă şi că voia în felul acesta să o seducă. Spargeri? s-a mirat aceasta. Adică furăm maşini, lucruri, de toate, i-a explicat el. Elena s-a uitat la mine, apoi la Zarco şi a râs; am încercat şi eu să râd, dar nu mi-a ieşit. Ce e de râs? a zis foarte serios Zarco. Păi, ăia care fac aşa ceva nu se laudă, a răspuns fata. I-auzi, s-a mirat Zarco, adăugând candid: Ia zi, ăia care au biştari se laudă că au biştari? Elena, amuzată, a stat, chipurile, să se gândească: Dacă au puţini, da, dacă au mulţi, nu. Ei, atunci noi nu putem spune că avem biştari, a spus Zarco, privindu-mă amărât. Dar de ce voiai să spui că aveţi ceva bani, a cochetat mai departe Elena, ca să ne impresionezi? Deloc, a spus Zarco, doar ca să vă mai invit la un rând de bere. Elena a râs: S‑a făcut. Zarco a comandat încă un rând; în timp ce beam, Elena ne-a spus că ele două erau din Alicante, că străbăteau Catalonia de două săptămâni, că erau cazate la un hostel din L’Escala şi că veniseră la Calella cu autostopul. După care i-a şoptit ceva la ureche lui Zarco. Sigur, a zis el. Am plătit şi am plecat.

Am căutat un loc în care să fumăm în linişte nişte haşiş, am găsit o piaţă unde era biserica satului. Acolo am stat o vreme, fumând şi trăncănind în jurul unei bănci, iar când să plecăm, Elena a pomenit de o discotecă unde mai fuseseră; Marocco, a spus Piti, e lângă L’Escala, aveţi maşină? Sigur c-avem. Genial, a spus Elena. Dar avem doar una şi noi suntem şapte, a observat Grasu’. Nu contează, încăpem toţi, a spus Elena. Nu vă uitaţi în gura lui, Grasu’ glumeşte, a intervenit Zarco; de fapt, am venit cu două maşini. N-a apucat nimeni să dezmintă, că Zarco a şi sărit de pe speteaza băncii, le-a întrebat pe fete unde era discoteca şi a decretat: Perfect, Grasule, eu plec cu Elena, Tere şi Ochelaristu’ cu Volkswagenul, tu le iei pe Lina şi pe Piti cu maşina lui taică-tău. Ce maşină? s-a mirat Lina, dar Zarco o luase deja la picior, urmat de noi, şi nimeni n-a luat-o în seamă pe Lina, nici măcar Grasu’, care s-a mulţumit să-şi aranjeze frizura geluită, să dea din umeri resemnat, să-şi ia de umeri iubita, spunându-i să tacă naibii, şi să-l înjure pe Zarco de mamă.

Aşa se face că în noaptea aceea am ajuns la Montgó, adică golful unde se afla Marocco. Drumul nu ne-a luat mai mult de o jumătate de oră, cu toate că Elena s-a rătăcit şi ne-am învârtit o vreme printr-un cartier nou. Într-un final, am zărit o pancartă care anunţa localul, am luat-o pe un drum neasfaltat şi am parcat într-o poiană dintr-o pădure de pini ticsită de maşini şi luminată de becurile discotecii care băteau până aproape de plajă.

Marocco era o discotecă pentru turişti străini şi hipioţi întârziaţi, dar muzica nu era foarte diferită de cea pe care o auzeai la Rufus, pesemne că în vara aia toate discotecile puneau aceeaşi muzică, sau aşa mi se părea mie: hituri rock-and-roll alternate cu muzică disco şi din când în când câte-o rumba. Înainte să intrăm, am mai fumat un joint şi împreună cu Zarco şi Tere am înghiţit a treia pastilă de Bustaid. Am intrat, i-am pierdut din vedere pe Zarco şi pe Elena, nu şi pe Tere, care s-a dus să danseze. O priveam de la bar şi beam o bere, cu senzaţia vanitoasă (pe care o aveam uneori şi la Rufus) că dansa pentru mine, sau cel puţin ştia c-o privesc în timp ce dansa, mlădiindu-se, ca de obicei, pe muzică precum se lipeşte mănuşa pe o mână. La un moment dat au apărut şi Grasu’ cu Lina şi Piti şi au cerut de băut. Grasu’ şi Lina lui s-au dus să stea pe o canapea sau să danseze, Piti m-a întrebat de Elena; i-am spus că nu ştiam unde era, probabil cu Zarco. Pe urmă m-a întrebat dacă ajunseserăm de mult, am confirmat, iar ea a spus, de parcă eu n-aş fi ştiut sau de parcă ar fi vrut să se scuze, că întârziaseră atât pentru că Grasu’ uitase unde-şi parcase maşina, iar ele două trebuiseră să aştepte ca el s-o găsească. Am plescăit din limbă şi am clătinat din cap: Iar? Aşa păţeşte mereu! Mereu uită unde-şi parchează maşina? Doar când e cu maşina lui taică-său, am lămurit-o eu. Zău? Ar trebui să meargă la un psihanalist, a fost ea de părere. Ne-am uitat unul la altul şi am pufnit în râs. Am mai trăncănit un pic până a venit Tere; Piti a întrebat-o şi pe ea unde era Elena, Tere a spus că nu ştia, apoi cele două au început să vorbească, nu ştiu ce, că n-am auzit, dar la un moment dat Piti a plecat brusc. Ce s-a întâmplat? am întrebat eu. Nimic, a spus Tere. S-a supărat? Da’ de unde, a sunat răspunsul ei. Mi s-a părut că plângea, am insistat eu. Aiurezi, Ochelaristule! Ei, dansăm sau nu?

Am rămas cu gura căscată, era prima dată când mă întreba dacă dansez, până atunci nici nu-mi trecuse prin cap că aş fi putut dansa cu ea, în parte (cred că ţi-am spus asta) pentru că mi-era ruşine, dar şi pentru că nu ştiam să dansez. Însă în noaptea aceea am descoperit că pentru a dansa, cel puţin pe muzica de discotecă, nu trebuie să ştii să dansezi, ci doar să vrei să te mişti. Tere m-a făcut să descopăr asta. Ei, şi după ce am dansat noi s-a întâmplat ceea ce voiam să-ţi povestesc. Când s-a oprit muzica şi s-au aprins luminile, nici urmă de colegii noştri. I-am căutat o vreme, mai întâi prin local, apoi la intrare, în curtea ticsită de noctambuli care dădeau târcoale unei dughene închise, nici gând să încheie noaptea. I-am spus că pesemne plecaseră şi că, la rândul nostru, era cazul să plecăm. Tere nu mi-a răspuns. Ne-am dus în parcarea brăzdată de farurile maşinilor care plecau. Nu ştiam ce maşină furase Grasu’, dar Volkswagenul nostru era încă acolo, sub pini. Măcar Zarco nu a plecat, a spus Tere. De unde ştii? Poate a furat altă maşină, am spus, deşi eram convins că are dreptate. N-aveam nici un chef de Zarco, voiam să fiu singur cu ea. Am insistat: E aproape cinci, hai să mergem. Tere s-a uitat îndelung la mine, apoi a spus: Te grăbeşti, Ochelaristule? M-a luat de braţ, m-a silit să facem cale-ntoarsă şi ne-am dus iar spre discotecă: Vino, poate dăm de ei.

Am trecut prin dreptul curţii, pustie de-acum, am continuat drumul pe întuneric şi am ajuns pe plajă. Pe cer strălucea o lună plină, şi, pe măsură ce mă obişnuiam cu bezna şi ne apropiam de apă, am perceput golful străjuit de două coline şi puzderia de siluete de pe nisip, vizibile precum nişte grămezi mai întunecate. Sunt aici, pe plajă, a şoptit Tere, aşezându-se pe nisip; hai să fumăm o pipă. De unde ştii că sunt aici? Tere a umplut hârtia unei ţigări cu amestecul de haşiş, a aprins-o, a tras patru-cinci fumuri şi mi-a pasat-o.

M-am aşezat lângă ea şi am fumat ascultând zgomotul valurilor care se spărgeau de mal şi privind marea luminată argintiu de lună. Tăceam amândoi, de parcă am fi fost epuizaţi sau adânciţi în gânduri sau hipnotizaţi de frumuseţea plajei pe timp de noapte. Apoi Tere a stins chiştocul în nisip, s-a ridicat şi a spus: Mă duc să fac o baie. S-a dezbrăcat şi a intrat în marea care semăna cu un nesfârşit cearşaf, negru şi liniştit. A înotat un pic, m-a strigat încet, deşi cuvintele ei răsunau în tot golful, să intru şi eu. Mi-am lepădat hainele şi am intrat în apă.