Despre SMURD, la 25 de ani de la înființare, se poate vorbi în cifre, atât de multe încât ar umple câteva caiete de aritmetică. Cifrele, deși glorioase sunt seci. Istoria de un sfert de veac de SMURD se scrie cu vieți, cele mai multe salvate, dar și multe sacrificate. Se scrie cu lacrimi, de bucurie sau de tristețe, cu nopți nedormite. Pe frontispiciul SMURD s-ar putea însă adăuga un cuvânt care a fost pe buzele tuturor, personal și pacienți: speranță.
Povestea e arhicunoscută; începe cu un tânăr palestinian, Raed Arafat, ajuns aproape forțat la Tîrgu Mureș din Cluj Napoca, unde terminase Medicina. Avea 25 de ani și nimeni nu știa de unde a răsărit cu mașina lui cu care aduna răniții de pe șosele și-i ducea la spital. Și-i aduna de acolo pentru că nimeni nu l-ar fi trimis la un caz la domiciliu. În atmosfera de panică specifică anilor 90 la Tîrgu Mureș, un arab necunoscut era văzut mai degrabă ca un pericol, un agent, un spion, unul care dinamita și mai mult paranoia. Doi oameni i-au deschis ușa și l-au ascultat: col. Liviu Micu, șeful de la Pompieri și Dr. Mircea Chiorean, șeful clinicii ATI. Ei au înțeles ce vrea tânărul medic și l-au sprijinit în ciuda avertismentelor, în ciuda opoziției altor medici, inclusiv a directorului spitalului.
Încet, încet a început să câștige încrederea populației. În câțiva ani Arafat a devenit sinonim cu salvarea. Nu este banc, e chiar realitatea că oamenii spuneau „vine Arafat” sau „vin Arafații”, când erau mai mulți în mașină. „Arafat” erau numite chiar și femeile, medic sau asistente.
Raed Arafat este un dur. A impus reguli care erau considerate inacceptabile: să dai totul și să nu aștepți altă recompensă decât un zâmbet și un „mulțumesc”. A lucrat cu voluntari și i-a modelat așa cum trebuie pentru a fi apți de un serviciu performant. Totuși, el este sensibil: când reușește ceva sau când eșuează i se citește pe față bucuria sau tristețea.
L-am văzut deseori în aceste ipostaze: momentul în care, după ce s-a luptat cu toate forțele, curgeau apele pe el la propriu, să salveze un copil rănit într-un accident de mașină și când a realizat că numai are ce face, și-a pus palmele pe pământ și cât a stat așa, probabil câteva secunde, am văzut în ochii lui neputință, furie, durere, disperare, reproșuri nerostite către Dumnezeu sau Allah. După ce primise cetățenia română, într-o discuție, venind vorba despre ceva a spus "la noi...", apoi a zâmbit, așa cum zâmbește aici, și a zis "la noi, în România."
A fost doborât de durere atunci când a pierdut echipaje, după ce elicopterele în care se aflau s-au prăbușit.
Și despre el se pot scrie multe, se pot povesti zile în șir. Dar poate că totul se poate rezuma la aceast[ ]ntmplare : un bunic se plimba ieri cu nepotul prin centrul orașului, când a trecut un elicopter SMURD. Copilul țopăia entuziasmat, bunicul a ridicat ochii spre cer și a zis: „Arafat, să-ți dea Dumnezeu sănătate, că fără tine mulți ne-am fi fost astăzi.” „ Ce vrei să spui, bunicule?” „Că mi-a salvat viața.” „Bunicule, așa-i zice elicopterului care ți-a salvat viața, Arafat?” „Arafat e un om, e șeful elicopterului.” „Bunicule, vreau să fiu și eu Arafat, să-ți salvez viața, pentru că nu vreau să pleci niciodată.”
Joi, la Tîrgu Mureș, au început o serie de evenimente dedicate serviciului medical care a devenit un model în toată Europa. Joi, mai mult ca oricând, oamenii s-au înclinat cu respect în fața celor care cu viața lor apără viața: medici, asistenți, pompieri, piloți. Joi, s-a cântat o odă a bucuriei în cinstea vieții.
Recomandările noastre
