. Dacă nu am făcut-o, este o scăpare regretabilă, pentru că Ian McEwan, la 66 de ani și după 13 romane, 3 volume de proze scurte și alte isprăvi literare, multe premiate și mai toate foarte bine vîndute, este unul dintre scriitorii exponențiali ai vremii noastre. Dacă am mai făcut-o, scriu și astăzi cu sentimentul că trebuie să o fac, după ce ultima sa carte, „Legea copiilor”,  a apărut la Polirom, editura românească ce îl publică constant și prompt. Peste un secol, dacă cineva o să  mai aibă chef să afle care erau frămîntările timpului nostru, cum gîndeau și se comportau oamenii anilor 2000, se va duce spre literatura care se scrie astăzi, mai mult decît spre orice altceva. Știu că trăim un timp în care toată lumea scrie, totul se înregistrează și se stochează. Știu că ne copleșesc studiile de toate felurile despre noi înșine. Știu că materialul mărturisitor despre cum sîntem, ce facem și ce gîndim este imens. Și, poate de aceea, contradictoriu. Totuși, nimic nu egalează în profunzime, autenticitate și vigoare ”darea de seamă” pe care cîțiva scriitori o fac despre noi, în romanele lor. Ficțiunea și pana unui mare scriitor produce cel mai curat și mai adevărat portret al timpului său. Dintre ei, Ian McEwan e primul sau, în orice caz, printre primii. Așa cum Balzac sau Flaubert  sînt primele surse pentru a ști cum era omul secolului al XIX-lea în Franța, așa cum Gogol și Cehov  rămîn cei mai fideli protretiști ai rusului aceluiași, tublurător, secol, așa cum F. Scott Fitzgerald și Dos Passos rămîn impecabili cronicari ai Americii de la începutul secolului al XX-lea, și exemple din toate timpurile și din toate spațiile pot continua, Ian McEwan (alături, cred, de Michel Houellebecq) sînt autorii celui mai bun portret al occidentalului european din zorii mileniului al treilea.

Despre calitățile lui de prozator, o las pe scriitoarea Meg Wolitzer să se exprime, cu precizarea că asum și eu fiecare cuvînt al ei: ”Romanele lui Ian McEwan tind să fie atît de bine făcute încît ai sentimentul că vin cu o pecete de certificare. Nu trebuie să-ți faci nici o secundă griji despre scriitura sa. Este, întotdeauna, de primă mînă. Structura cărților lui tinde spre perfecțiune, iar întregul material este pus împreună cu un intelect ascuțit. Putem să fim siguri de toate acestea și nu avem de făcut decît să ne concentrăm pe povestea propriu-zisă”.

McEwan a început lucrul la ”Legea copiilor” după ce a citit un presă despre un copil bolnav de leucemie, care avea nevoie de transfuzie de sînge ca să supraviețuiască, dar care refuza acest gen de tratament din pricina convignerilor sale religioase – aparținea Martorilor lui Jehova. Bineînțeles, McEwan s-a propunțat public asupra chestiunii explicînd că opoziția copilului nu trebuie luată în considerare, întîi pentru că e minor, dar și pentru că argumentul de ordin religios este pervers și viciat: e inadmisibil ca logica lui Dumnezeu să fie aceea de a lăsa un om să moară cînd avem la îndemînă mijloacele să împiedicăm așa ceva. Totuși, autorul reușește admirabil să-și suprime subiectivitatea în propriul roman.

Judecătoarea Fiona Maye este sesizată cu cererea unui spital prin care i se solicită să înlăture opoziția familiei lui Adam (17 ani) la tratament. Prinsă într-un moment de cumpănă al propriei căsnicii, Fiona Maye decide să meargă la spital să stea de vorbă cu Adam înainte de a decide. Paginile în care se povestește întîlnirea lor sînt, după gustul meu, de cel mai înalt nivel artistic. Adam este un adolescent uimitor de matur, senin în credința sa, sensibil și inteligent. O fascinație reciprocă apare între Fiona și Adam. Decizia ei, pe care nu o voi dezvălui aici, firește, va fi puternic marcată de tensiunea care se naște între lege și realitate. Respectul legii și, dacă vreți, al unor principii solide referitoare la viață și moarte, pare a se ciocni cu respectul pentru omul din fața ei, pentru credința lui.

Criticii spun că ”Legea copiilor” nu este chiar cea mai bună carte a lui McEwan. Pare a se fi stabilit deja un consens că, pînă acum, ”Ispășire” este capodopera sa. Mulți, însă, dacă ar fi să aleagă o carte de McEwan, ar opta pentru ”Pe plaja Chesil”. Personal, am o slăbiciune aparte pentru ”Amsterdam”. În orice caz, ”Legea copiilor” este o carte specială, care pune pe gînduri pe orice cititor cu mintea deschisă. De la ea putem gîndi mult și intens despre civilizația noastră, o civilizație a vieții în fond.

  Cititi povestea detaliata in editia tipărita de astăzi a Evenimentului zilei

Te-ar putea interesa și: