Lecția lui Reghecampf. Corectitudinea morală la „jumătate”

Fotbalul românesc a mai descoperit un mare pericol pentru societate: suporterii FCSB. Nu rezultatul de pe teren, nu spectacolul sportiv, nu victoria cu 4-1 împotriva Rapidului, ci câteva scandări ale galeriei roș-albastre au devenit subiectul unei veritabile anchete morale, în care unii jurnaliști par mai interesați să pronunțe sentințe decât să înțeleagă fenomenul pe care pretind că îl analizează.

La finalul partidei, jurnalistul Theodor Jumătate, de la GOLAZO.ro, l-a întrebat pe Laurențiu Reghecampf despre scandările considerate rasiste ale suporterilor FCSB. Răspunsul antrenorului a fost unul care merită discutat nu pentru că ar fi rezolvat problema rasismului, ci pentru că a introdus în această dezbatere un principiu elementar, pe care indignarea selectivă îl ignoră prea adesea: dacă judeci o galerie, trebuie să o judeci și pe cealaltă.

„Când întrebi ceva, pune în oglindă.” În aceste câteva cuvinte se află, probabil, cea mai importantă observație a întregii controverse.

Pentru că rivalitatea dintre FCSB și Rapid nu a început ieri, iar galeriile celor două echipe nu au fost niciodată niște societăți academice în care adversarii își exprimă dezacordurile prin formulări elegante, atent verificate de comisii de etică. Stadionul este un spațiu al pasiunii, al exagerării, al provocării și, uneori, al vulgarității, un loc în care adversarul este ironizat, ridiculizat și insultat, iar repertoriul galeriilor se transmite de la o generație la alta.

Această realitate nu transformă orice scandare într-una acceptabilă; există cuvinte care depășesc rivalitatea sportivă și lovesc în demnitatea unor oameni pentru simpla lor apartenență etnică. Dar de aici și până la transformarea unei întregi galerii într-o comunitate de rasiști este o distanță pe care niciun jurnalist responsabil nu ar trebui să o parcurgă fără discernământ. O scandare poate fi condamnată fără ca zeci de mii de oameni să fie condamnați odată cu ea.

Și să nu uităm un lucru pe care cei grăbiți să împartă certificate de rasism par să îl ignore: de-a lungul timpului, Steaua, iar mai târziu FCSB, a avut în componență și fotbaliști țigani, un exemplu fiind Bănel Nicoliță, unul dintre cei mai iubiți și aplaudați jucători ai echipei. Mihai Stoica însuși a afirmat public că FCSB a avut și va avea jucători țigani, dar și că printre suporterii roș-albaștri se numără numeroși membri ai acestei minorități etnice. Așadar, cât de justificată este transformarea unei întregi galerii într-o comunitate de rasiști, ignorând fotbaliștii pe care i-a admirat, oamenii pe care i-a aplaudat și diversitatea etnică a propriilor suporteri?

Mai există însă un paradox pe care cei grăbiți să transforme scandările unei galerii într-un rechizitoriu împotriva tuturor suporterilor FCSB ar trebui să îl explice. Despre ce fel de comunitate presupus ostilă oamenilor de alte rase discutăm, când tocmai echipa pe care această comunitate o susține și o aplaudă are în componență fotbaliști africani precum Joyskim Dawa și Arnold Garita, ambii camerunezi, Siyabonga Ngezana, sud-african, João Paulo, originar din Capul Verde, Dylan Batubinsika, internațional congolez, sau Aymen Boutoutaou, algerian? Mai mult, în derby-ul cu Rapid, trei dintre cele patru goluri ale FCSB au fost înscrise tocmai de fotbaliști africani: două de Aymen Boutoutaou și unul de João Paulo.

Trei goluri sărbătorite de aceeași galerie ai cărei suporteri sunt acum puși, fără deosebire, sub acuzația de rasism! Nu este oare o contradicție între imaginea unei comunități prezentate drept rasiste și realitatea unor suporteri care își transformă fotbaliștii africani în eroi ai propriilor victorii?

Desigur, faptul că un suporter aplaudă un fotbalist de altă rasă nu înseamnă că orice cuvânt rostit de el este lipsit de prejudecăți, după cum nici existența unor jucători negri sau țigani într-o echipă nu face imposibile manifestările rasiste din tribune. Dar tocmai această complexitate a realității ar trebui să îi oblige pe cei care judecă asemenea incidente la mai mult discernământ, la distincția dintre provocările tradiționale ale galeriilor, expresiile cu adevărat discriminatorii și culpabilizarea colectivă a unor oameni care nu pot fi făcuți responsabili pentru fiecare cuvânt strigat pe stadion.

În acest context, Laurențiu Reghecampf a avut meritul de a refuza să transforme conferința de presă într-un proces intentat exclusiv propriei galerii. A amintit comportamentul suporterilor adverși, a vorbit despre respectul datorat unui moment de reculegere și a cerut aplicarea acelorași criterii pentru ambele tabere; mai mult, a precizat că nu susține asemenea scandări. Este o diferență esențială între a explica un fenomen și a-l aproba, între a descrie tradiția conflictuală a galeriilor și a considera că orice expresie folosită de acestea trebuie acceptată.

Reghecampf nu este sociolog, procuror sau judecător. Este antrenorul unei echipe de fotbal, responsabil pentru pregătirea jucătorilor și rezultatele lor, nu pentru fiecare cuvânt rostit de mii de spectatori în cele nouăzeci de minute ale unui derby. Și tocmai aici apare întrebarea pe care presa ar trebui să și-o adreseze înainte de a pretinde explicații tuturor celorlalți: de când este un antrenor obligat să răspundă moral pentru fiecare scandare a unei galerii, în timp ce jurnalistul care îl interoghează pare scutit de răspunderea pentru propriile judecăți și generalizări?

Rasismul trebuie combătut, fără ezitare. Dar combaterea lui nu justifică renunțarea la precizie, la proporționalitate și, mai ales, la obligația de a judeca faptele, nu colectivitățile. Fotbalul are nevoie de tribune fără discriminare, nu de tribune fără pasiune, de suporteri care își pot ironiza adversarii fără să le transforme originea etnică într-o insultă, dar și de jurnaliști capabili să facă distincția dintre cei care strigă o lozincă și miile de oameni care susțin aceeași echipă.

Laurențiu Reghecampf a câștigat un derby pe teren și a apărat, în fața microfoanelor, un principiu care depășește fotbalul: nimeni nu trebuie judecat după alte reguli decât adversarul său. Pentru că adevărata probă a onestității nu este severitatea cu care îi condamni pe cei care nu îți plac, ci consecvența cu care aplici aceeași măsură tuturor.

Altfel, nu mai vorbim despre lupta împotriva rasismului. Vorbim despre un arbitraj moral în care unora li se arată cartonașul roșu înainte de fluierul de început, iar celorlalți li se permite să joace fără arbitru.

Vorbim despre corectitudine morală pe „Jumătate”!