Jurnalul tinut de reporterii romani in Coreea de Nord surprinde aventura primei iesiri in afara Phenianului, dar si circul ideologic servit locuitorilor.

Ziua a doua, duminica, plecam spre Nampo, la 60 de kilometri de Phenian. E ora 9.00, si forfota strazii se masoara in puzderia de oameni care merg pe jos, biciclisti haotici si cativa „privilegiati” care se deplaseaza cu transportul in comun, in tramvaie „made in Cehia”, troleibuze si autobuze. Aproape toti barbatii poarta uniforme. „Sunt foarte comode pentru lucru”, ne explica, exaltati, ghizii. Cine nu poarta uniforma se imbraca la costum, neaparat inchis la culoare. Blugii sunt interzisi.

Autostrada cu cinci masini

Iesim din capitala pe Bulevardul Pombok (Tineretului - n.r.), putin circulat, dar si cel mai mare din lume, intrecand chiar celebra Avenida Monumental, din Buenos Aires: se intinde pe kilometri intregi si are peste 100 de metri latime, fiind flancat de blocuri de peste 15 etaje, hoteluri nefolosite - dar mai marete decat Intercontinentalul - si discoteci in care se danseaza probabil pe muzica patriotica.

Din Pombok pleaca autostrada catre Nampo, cu zece benzi de circulatie si bine intretinuta, intrucat circulatia e practic inexistenta. Intr-o ora am numarat numai cinci rable. Multe alte automobile circula insa pe un drum de tara, paralel cu ruta de beton. Nu e permis sa fotografiem peisajul, cu oameni care parcurg pe jos distante de la o comuna la alta, cocosati de nevoi, cu figuri triste si umile.

Unii indraznesc sa faca semnul de „ia-ma, nene”, dar renunta cand observa ca venim din alta lume. Cara bagaje de tot felul, saci cu recipiente din plastic care traiesc si noua vieti, copii mici, de-ale gurii. Altii scormonesc dupa radacini, ajutandu-se de cutitase, altii jumulesc papadii pentru mancare.

Uneori apar posturi in care doi soldati ponositi solicita un fel de permise de calatorie. In Coreea de Nord, aveam sa aflam mai tarziu, reteaua de drumuri se limiteaza doar la arterele catre Nampo, Kaesong si Wonsan. Cetatenii au voie cu greu sa mearga in alt oras. Trenul e practic unica solutie, dar si pentru asta e nevoie de aprobare.

Metrou made in RDG

Ajungem la Mangyongdae, la marginea capitalei, unde, intr-un parc superb, vizitam casa memoriala a lui Kim Ir Sen, „locul de care toti coreenii sunt mandri”. Sute de oameni simpli, militari si o groaza de copii stau incolonati in tacere si privesc pierduti spre cocioaba modesta in care se pot vedea unelte si obiecte personale ale liderului absolut.

Evident, apar alti ghizi care ne dau detalii despre lupta revolutionara antijaponeza a lui Kim, inceputa din frageda pruncie, despre faptele eroice ale parintilor, bunicilor si verilor acestuia. Ritualul ne indeamna sa bem apa din fantana din curte.

Se spune ca localnicii „vin din proprie initiativa”, dar sunt ciudat de bine organizati. Sarim in microbuz si ne indreptam spre Oraselul Copiilor, inchis in acea zi pentru unele renovari. Dar de o surpriza tot avem parte: o plimbare cu metroul. Intrarea e gratuita pentru noi, iar localnicii le arata controlorilor un fel de bilet-cupon in valoare de 5 won. Cursul oficial al euro este de 170 de won/unitate, insa la negru se poate vinde cu 3.700 won.

Coboram la 130 m sub pamant, in cel mai adanc metrou din lume, pentru a parcurge distanta dintre statiile „Prosperitatea” si „Gloria”. Lumina e chioara, dar ai ce vedea: candelabre imense, coloane de marmura, arcade interesante. Si aici dam de Marele Conducator si de eroii muncii socialiste: recordul il detine un mozaic de mici piese de gresie care are 80 de metri lungime si 5 metri inaltime.

Trenurile fabricate in Germania Democrata, in anii ‘70, vin la doua-trei minute, iar in vagoane ne vegheaza din tablouri, din nou, Tatal si Fiul. Iesim la suprafata, moment in care supraveghetorii ne pun intr-un colt pentru a limita la maximum sansele de contact cu oamenii de pe strada.

Idei Ciuce si bere subventionata

Mergem la un restaurant pentru straini. Asa vor fi toate pranzurile, in diferite locuri care, la parter, au shopuri cu marfa occidentala, inaccesibila localnicilor, iar la etaj sala de mese. Mancarea inseamna supe cu multi taitei, peste, muraturi, orez si diverse feluri de carne cu sosuri dulcege.

Blocurile au la parter niste cantine unde statul isi hraneste poporul. Cina, asadar, nu prea se ia in familie. Oamenii muncii primesc „gratuit” cupoane, haine, bilete pentru transport in comun. Putinele birturi vand chiar si bere subventionata, la 30 won halba.

Notiunea de proprietate privata nu exista. Nu poti avea masina - oficial costa cat in Europa - iar leafa unui profesor universitar e in jur de 3.000 won, aproape un dolar pe piata neagra. Nimic nu e al tau, statul iti da totul. Urmeaza imediat un nou tur, de data aceasta in Turnul Ideii Ciuce, construit in 1982 pentru a preamari cea de-a 70-a aniversare a lui Kim Ir Sen.

Monumentul domina Phenianul de la 170 de metri. Remarcabil ca realizare inginereasca, in realitate este un kitsch din granit, complet inutil, dar scump. Din varf se vede panorama capitalei, dar nu suntem lasati sa fotografiem zonele in care blocurile maiestuoase ascund cocioabe saracacioase. Pe partea opusa se vede Palatul Studentilor, un fel de biblioteca nationala orientata astfel incat simbolul „Ideilor Ciuce” sa se intersecteze cu privirile tinerilor atunci cand acestia se uita pe ferestre.

„Oamenii vin cu drag aici”

Urmeaza la rand Mansundae, un deal pe care salasluieste un ansamblu monumental, coplesitor prin dimensiunea risipei de resurse: statuia de 30 de metri, turnata in bronz, a Marelui Conducator are vreo 30 de metri inaltime, Muzeul Revolutiei Coreene si basoreliefuri imense, din granit negru, simboluri ale luptei pentru eliberarea patriei. Au fost dedicate aceluiasi om, de data aceasta drept cadou la implinirea a 60 de ani, in 1972.

Cumparam flori de cinci euro si le depunem la baza statuii, inclinandu-ne. In urmatoarea secunda, o aura de respect istoric se pogoara asupra tuturor. Observam ca gestul nostru e mai mult decat apreciat de ghizii care nu ne scapa din ochi, dar si de trecatorii, perplecsi doar pentru ca ne vad.

Ne trezim la realitate cand isi fac aparitia 25 de „voluntari” care incep sa dea cu maturile in stanga si-n dreapta. Cam degeaba, pentru ca, oricum, e curatenie-luna. „Oamenii vin cu drag aici”, ne spun paznicii nostri, numai ca nu prea ii credem; oboseala si lipsa de chef e evidenta pe figurile vizitatorilor. Deducem ca strabat distante mari si vin cu „programare”. Se lasa noaptea peste Phenian, iar bezna si linistea pun iarasi stapanire pe oras. De doua zile suntem oameni liberi in cea mai vasta inchisoare a planetei.

INDICII

Tara si marea doctrina

Desi greutatile sunt enorme, nord-coreenii sunt informati ca prosperitatea va veni imediat ce va fi asigurata securitatea natiunii, iar ca economia va fi independenta, intrucat „clasa exploatatoare a disparut de mult”. Oamenii cred ca arma nucleara „e necesara pentru a proteja tara de imperialistii americani”. La Phenian, magazinele de suveniruri pentru straini gem de volume din „Opere alese”, semnate Kim Ir Sen, de insigne cu simboluri comuniste, timbre si CD-uri cu muzica patriotica.

Un cartus de tigari locale costa maximum trei euro. Kim Ir Sen si Kim Jong-il sunt considerati zei la ei acasa. Primul, desi mort din 1994, a fost declarat „presedinte etern”. De peste 60 de ani, generatii de nord-coreeni se nasc, traiesc si mor avand in minte aceleasi doua figuri. „Respectul” a mers atat de departe incat „au rasarit” chiar si un festival al florilor, numit „Kimjongilia”, dar si un soi de orhidee, botezata „Kimirsenia”.

DINCOLO DE PHENIAN

Tur de forta in provincie

Ajungem la Nampo, un fel de Giurgiu mult mai cenusiu. Singurul care zambeste e si aici Marele Conducator, imortalizat in cateva portrete imense. Vedem blocuri mizerabile si sloganuri de preamarire a Partidului, care indeamna la lupta revolutionara. Din goana masinii nu detectam vreun magazin, ci gherete razlete unde se vand legume.

Totul e mort in jur, parca si saracia a dat faliment, resemnata. Spre marginea orasului rasare o uzina de automobile pustie. Se numeste Pyong Hua (Pacea - n.r.) si ni se spune ca asambleaza doua modele: un soi de Fiat Albea si o copie palida a Toyota Land Cruiser.

„Albea” am vazut-o pe strazile capitalei, „Toyota” doar pe un panou publicitar. De altfel, singurele reclame stradale vazute de noi in Coreea sunt legate de aceste masini si sunt doar trei: doua in Phenian si una in Nampo. Restul fac publicitate doar ideologiei.

Ctitorie a la Kim Ir Sen

Ajungem in port si vizitam un baraj imens, „construit la ideea Marelui Conducator Kim Ir Sen intre 1981-1986”. Are opt kilometri si e exact in locul unde fluviul Taedong se varsa in mare. O zona absolut superba, unde apa sarata e impiedicata sa mearga in amonte in timpul fluxului.

La reflux, diferenta de nivel e de sapte metri, constructia fiind o capodopera a ingineriei, care a costat insa patru miliarde de dolari. Activitatea portuara e aproape zero. Ghizii locului turuie despre munca socialista si despre indicatiile pretioase. Trece timpul si facem cale-ntoarsa catre Phenian.