Anul trecut în noiembrie, Cristina Joia, arhitectul de la „Visuri la cheie”, a fost lovită cu un obiect ascuțit într-un supermarket, cazul fiind mediatizat luni întregi. Ceea ce nu se cunoaște însă este că adevăratul motiv pentru care s-a ajuns la agresiune a fost pentru că arhitectul „și-a permis” să ajute o femeie cu un copil în cărucior să treacă de mașina agresoarei și la final să îi ridice un ștergător. Despre ceea ce s-a întâmplat cu adevărat în acea zi îngrozitoare, cum a trăit familia Cristinei întreg evenimentul și mai ales cu ce sechele fizice a rămas, ne povestește chiar ea într-un interviu acordat în exclusivitate pentru Evenimentul Zilei.

Evenimentul Zilei: Cum a fost 2021 pentru tine, cu proiecte, cu școala online, cu povești frumoase și mai puțin frumoase?

Cristina Joia: Experiențele de la  Visuri la cheie mi-au adus o anumită măsură în a mă plânge atunci când viața îmi pune în față perioade mai dificile, dar recunosc că 2021 a fost unul dintre cei mai grei ani.. a debutat cu recuperarea după operația numărul 2 care a fost mult mai complexă decât cea făcuta de urgență, în noaptea agresiunii. Școala online mi se pare că i-a alienat un pic pe copii.. cel puțin pe  Andrei căruia îi lipseau colegii. El face Muay Thai și faptul că a întrerupt antrenamentele pentru o perioadă l-a întristat și mai tare.

Anul acesta a fost marcat și de experiența procesului care a fost foarte traumatizantă.  Apoi am început filmările și, ca o recuperare divină, sezonul acesta a fost excelent. Am întâlnit familii cu povești de viață uluitoare și care, într-un fel ciudat, deși eram stresată că trebuia să mă împart în atâtea direcții, m-au făcut să trec fără îndârjire și dorința de  răzbunare peste toate, dar, în același timp, să-mi păstrez verticalitatea și valorile de viață. În proiectele de design personale, am încheiat câteva amenajări de care sunt mândră, chiar sub presiunea virusului și, cu tot haosul creat de acesta, le-am dus la bun sfârșit.

[soc_slider_shortcode id="4281758"]

E ceva ce vrei să iei cu tine și în 2022 sau fiecare început de an este o nouă provocare pentru tine?

Fiecare început de an e o șansă, timpul e ca o platformă pe care noi o amprentăm. În 2022 mă iau tot pe mine la drum, dar sper că într-o versiune mai înțeleaptă.

A fost un an al încercărilor pentru tine. Care este relația ta cu Dumnezeu? Ai fost vreodată supărată pe El?

Dumnezeu  e în noi, nu am nevoie să merg în catedrale ca să mă rog… o pot face lângă un copac sau la semafor. Dumnezeu ni l-a dăruit pe Andrei după ani de chin așteptare, dar și speranță. Au fost câteva momente în viață în care am simțit cu certitudine prezența și scutul divin.. am evitat în ultima secundă un accident de mașină care mi-ar fi fost fatal și în secundele acelea nu sunt convinsă ca am fost singură.

Cum nu am fost singură nici la cele 3 operații pe plamani.. și în multe alte momente. Singura dată când am fost supărată pe Dumnezeu a fost când motanul meu persan, Gandhi, a murit de leucemie felină, a trebuit să-l eutanasiem după ce 3 săptămâni am refuzat să accept că nu se mai putea face nimic și l-am chinuit cu transfuzii, cu tot felul de tratamente, l-am plimbat pe la 3 clinici, am găsit cei mai buni doctori, am sperat până în ultima clipă că poate fi salvat. Nu aveam copil atunci și Gandhi era special, avea  personalitate de câine, loial, extrem de iubitor așa că am fost devastată când l-am pierdut, moartea lui mi se părea absurdă și nedreaptă, nu m-am întrebat niciodată de ce m-am imbolnavit eu de plămani, dar Ghandi… era iubire pura.

Știu că ești om bun și nu ai vrea ca cineva să pățească ceva rău, însă punctual, vizavi de cea care te-a agresat, simți vreo frustare, vreo nedreptățire sau consideri că și-a învățat lecția?

Nu știu dacă și-a învâțat lecția, eu sper, dar realitatea e că până la urmă nu va face nicio zi de pușcărie, deci e posibil ca mesajul să fie invers interpretat decât ce mi-am dorit eu- respectiv că poți mutla pe oricine în spațiu public, cu camere, cu oameni în jur și nu pățești nimic. Eu nu îmi doream răzbunare, suferința mea nu era anulată dacă se adăuga și a ei. Eu am făcut ce a ținut de mine și nu sunt eu în măsură să judec ce a hotărât Justiția.

A încercat vreodată să ia legătura cu tine și să-și ceară scuze măcar?

Am nevoie să cred în binele din fiecare om, așa că am așteptat un an să-și ceară scuze, dar ferocitatea cu care m-a lovit și apoi, sfidarea din timpul procesului, chicotelile din sala de tribunal când s-a pus videoul din magazin, m-au făcut să realizez că e doar proiecția mea, doar nevoia mea să cred că regretă și că trăiesc într-o bulă. Realitatea e mult mai puțin picturală de cât o văd eu și mult mai crudă.

Pe lângă semnele fizice, ai rămas și cu sechele psihice după această experiență? Care a fost lecția pe care învățat-o în urma acestei nenorociri?

Îmi văd cicatricea în fiecare zi în oglindă, deci e un exercițiu susținut să nu mai atașez imaginii ei și trauma și să o privesc doar ca o brazdă pe nas. O perioada am crezut că sunt ok, până când, într-un magazin, a venit o prietenă din spate și mi-a atins ușor umărul: „Hei, Cris! Ce faci?“ - am țipat atât de tare că am speriat tot magazinul. Mi s-au înmuiat genunchii, am simțit că leșin! Am avut o perioadă coșmaruri, dar au trecut. Proiectul cu „Visuri la cheie” m-a ținut extrem de ocupată astfel încât am fost fericită că pot fi utilă din nou și îmi pot relua viața.

Regret, în schimb, suferința răsfrântă asupra familiei mele.  Andrei s-a speriat foarte tare, sora mea avea Covid, era singură într-un apartament - pentru ea făceam cumpărături în acea zi, să-i las mâncarea la ușă, tata avea Covid, singur la Slatina, nu am apucat să-l sun din spital și a aflat dechizând televizorul și văzându-și copilul plin de sânge pe toate canalele. I s-a făcut rău și a ajuns și el la spital.

Apoi procesul în sine, nenumăratele dăți în care fugeam de la filmări să ajung la tribunal și avocata agresoarei nu se prezenta obținând astfel amânări peste amânări. Senzația stranie că după agresiune a urmat o agresiune emoțională și un joc al nervilor în sala de tribunal în care dreptatea poate fi interpretată și contestată. Dar dincolo de durere și dezamăgire am fost coplesită de câți oameni și-au rupt din timpul lor să-mi trimită mesaje de încurajare - le mulțumesc și sunt tare recunoscătoare.

O să-mi fac timp să reiau terapia pentru că ceva din energia mea poate a atras tipul acesta de comportament. Ce nu s-a subliniat sau nu se cunoaște e că eu nu am ridicat ștergătorul pentru frustarea că nu pot intra eu în parcare, văzând accesul blocat. Eu am continuat să merg pe străduță și am parcat mai departe.

Întorcându-mă spre magazin, pe jos, am ajutat o fată care nu avea loc pe trecere din cauza mașinii și încerca să ridice, peste bordura înaltă, căriuciorul cu bebe. Amândouă am concluzionat că nu mai există pic de bun simț și în acel moment am făcut gestul pe care l-am plătit foarte scump (majoritatea bucureștenilor ridică ambele ștergătoare, eu am ridicat, cu grijă, unul). Poate lectia mea nu e să-mi văd de drum când cineva  are nevoie de ajutor, așa cum au făcut-o oamenii din magazin, dar să mă focusesz doar pe ajutor nu și pe spiritul justițiar de salvator pentru că nu poți impune cu forța un exemplu.

Ce așteptări ai de la 2022? Începi anul cu vreo vacanță într-un loc exotic, ca să-și meargă așa tot anul?

2022 e ceva abstract și eu încerc să nu simt timpul ca pe o entitate, după 44 e important să ai tipul acesta de abordare (râde). Deci eu am așteptări de la mine, nu de la ani și anume vreau să fiu cât mai aliniată cu mine, să am energia sus ca să pot materializa experiențele pe care le visez, să fiu un om mai Om decât cel de ieri! Și, da, mi-ar plăcea să încep anul cu pricioarele în valuri, valuri de ocean, și nisip în păr!