Lidia Stăniloae, trecută la cele veșnice vineri, va fi înmormântată astăzi, 22 februarie, ora 12.00, la cimitirul Mănăstirii Cernica.

Lidia Stăniloae, fiica celui mai mare teolog român, Dumitru Stăniloae, ea însăși un intelectual de anvergură, s-a stins din viață la vârsta de 83 de ani, la locuința sa din orașul german Freiburg. O evocare de Dan Ciachir.

Aliajul acesta dintre talent şi caracter, despre care s-a spus că este rar pe la noi, o definea pe Lidia Stăniloae, autentică scriitoare de mâna întâi şi om cu coloană vertebrală. Fiică a celui mai mare teolog ortodox din secolul XX, Părintele Dumitru Stăniloae, ea nu a trăit în umbra tatălui. Născută în 1933, botezată de tatăl lui Emil Cioran, preotul Emilian Cioran, pe atunci protopop al Sibiului, Lidia Stăniloae a fost singura supravieţuitoare din trei surori – una prăpădindu-se la puţin timp după naştere, iar celalaltă la vârsta de şapte ani. A avut parte de o copilărie senină – aşa cum reiese din amintirile sale –, însă încercările au început odată cu adolescenţa, respectiv, cu transferul forţat al tatălui său de la Sibiu la Bucureşti, experienţă pe care acesta a primit-o creştineşte, răsfrângând-o asupra întregii familii: „... tatei i-a plăcut atmosfera marelui oraş. Existau o sumedenie de oameni interesanţi, cultivaţi, cu preocupări care-i apropiau de el. Poate că, din cauza încercărilor prin care începuse să treacă, poate din cauza ameninţării teribile care plana asupra noastră, societatea bucureşteană era pe cale să piardă o anume nuanţă de frivolitate. O bună parte din cei mai distinşi intelectuali începuseră să se apropie de Dumnezeu...”. Aşa evoca Lidia Stăniloae atmosfera acelor vremuri.

Am cunoscut-o în micul apartament în care locuia pe Calea Călăraşilor, într-un bloc interbelic, împreună cu fiul său, Dumitru Horia, în octombrie sau noiembrie 1982, de faţă fiind şi Părintele Stăniloae, îmbrăcat în reverendă, aproape octogenar, cu o nuanţă cu totul aparte a părului alb şi cu ochi de un albastru adânc, cald şi intens.

Am avut senzaţia că mai mult decât autoarea plachetei de versuri Locul unde aştepţi s-a bucurat tatăl ei de articolul meu Poezia Lidiei Stăniloae, apărut într-o revistă, necrezând că cenzura va lăsa numele poetei în titlu. Lidia Stăniloae mai tipărise un volum de versuri în 1971, an în care se punea capăt „liberalizării”. Mi-a povestit cum îi fuseseră scoase atunci nişte poezii dintr-un săptămânal al Uniunii Scriitorilor nu de către Direcţia Presei, ci de către redactorul-şef al publicaţiei, fiu de preot greco-catolic, alergic atât la Ortodoxie, cât şi la numele său de familie.

Până în 1984, când s-a stabilit în Germania împreună cu fiul său Dumitru Horia, şi el un om de condei, cu care aveam să mă împrietenesc, am mai intrat de două sau trei ori în casa Lidiei Stăniloae. Încă de la prima întâlnire mi-am dat seama că în familia aceea domnea iubirea, nu ca subiect de discuţie, ci ca trăire firească. Stăpâna casei nu ascundea – cum făceau atâţia alţii – încercările prin care trecuseră, mai ales după arestarea şi intrarea în închisoare a Părintelui Stăniloae. Fiziciană formată de Horia Hulubei, ajunsă la 25 de ani cercetător la Institutul de Fizică din Bucureşti, a trebuit să îşi caute de lucru îndată după ostracizarea tatălui său, când, cu un copil în braţe, a devenit stâlpul de rezistenţă al familiei. Viaţa Lidiei Stăniloae a fost un lanţ de încercări, întrucât, la o vârstă când oamenii se aşază într-o preocupare şi într-un loc, a trebuit să treacă prin experienţa lagărului de refugiaţi, povestită într-un limbaj de proză neorealistă în Memoriile unui fugar. Cartea este remarcabilă şi face pandant memorialistic strălucitului său volum Lumina faptei din lumina cuvântului – Împreună cu tatăl meu, Dumitru Stăniloae. Îmi amintesc de cinstea pe care mi-a făcut-o autoarea, desemnându-mă să vorbesc la apariţia ei la Editura Humanitas – de atunci s-au mai tras două ediţii –, în toamna anului 2000, alături de Alexandru Paleologu şi Mihai Şora.

Lumina faptei... se citeşte ca un roman datorită incontestabilei sale forţe epice. Nu lipsesc din conţinutul ei judecăţile şi chiar constatările aforistice. Şi totuşi, ea este, în primul rând, una de teologie. Desigur, nu de teologie de manual sau de catehism, ci de teologie asumată, trăită, de acord între vorbe şi fapte. Adesea, ca un laitmotiv, revine afirmaţia marelui teolog: „Nu pot face cutare lucru sau nu pot accepta o anumită situaţie pentru că sunt preot”.

Cartea – ca orice evocare autentică – este şi cronica unei epoci în care, oricât ar părea de paradoxal, snobismul putea înflori în anii de teroare cumplită, precum cei premergători morţii lui Stalin. Ca şi în discuţiile particulare, doamna Stăniloae era intransigentă în scris până la necruţare. În pofida adversităţii, ranchiunei sau micimii pe care le-a avut de îndurat tatăl său de la unii colegi, sibieni şi bucureşteni deopotrivă, ea nu ezită să vorbească despre demnitatea şi abnegaţia cu care Biserica – cler şi popor – şi-a purtat crucea în anii ’50. Deşi Patriarhul Justinian nu i-a acordat atenţie Părintelui Stăniloae, fiica sa răsfrânge asupră-i lumina obiectivă a adevărului: „Mai cu seamă pentru mânăstiri a făcut mult. Justinian a renovat o sumedenie de mânăstiri care erau în pragul ruinei şi a intervenit atunci când erau ameninţate cu desfiinţarea. La noi veneau foarte mulţi călugări şi călugăriţe, care ne povesteau dificultăţile prin care treceau şi felul cum patriarhul găsea cele mai ingenioase portiţe de scăpare atunci când situaţia părea fără ieşire. La orice oră, stareţii şi călugării aveau acces la cabinetul patriarhal ca să-şi spună păsurile”.

Cu acces limitat la tipar, Lidia Stăniloae şi-a dat măsura de scriitoare după căderea regimului comunist. La începutul anilor ’90 a publicat un roman foarte interesant, Raiul inocenţilor, urmat de cele două volume memorialistice, iar în anii din urmă de două romane scrise în limba germană, tipărite în Germania. Şi tot în ultimii ani a făcut publicistică de calitate – articolele sale erau adevărate meditaţii – în „Jurnalul literar”, unde avea o rubrică lunară, şi mai rar în „Convorbiri literare”, revistă pe care o aprecia mult.

Când am cunoscut-o pe Lidia Stăniloae, am rămas surprins să aflu că specialitatea sa era fizica nucleară, despre care nu vorbea; mai târziu, când venea de la Freiburg în ţară, de obicei împreună cu fiul ei, Dumitraş, cu care discutam mult despre automobile, deşi este de profesie editor la Casa Herder, am avut o altă plăcută descoperire: în apartamentul lor din strada Veronica Micle, curat şi ferit de zgomot, am fost martorul impresionantei culturi muzicale a gazdei, care era o pianistă nu profesionistă, dar nici amatoare.

Mi se pare mai mult decât simbolic faptul că ultima oară când am întâlnit-o pe Lidia Stăniloae a fost într-o biserică: într-o duminică, la Liturghia slujită de Părintele Vasile Ioana, la Biserica Dintr-o Zi, unde venise împreună cu Dumitraş şi unde m-am bucurat să-i revăd.