De la îndepărtarea lui Ceauşescu au trecut mai bine de 18 ani. Cititorii trecuţi de prima tinereţe îşi mai amintesc, poate, limba folosită în documentele de partid, în discursuri (chiar nu conta cine se afla la tribună, pentru că toate erau cam la fel), în telegramele de felicitare oficiale, în chemările la întrecere, în presă. Ştim, era vestita limbă de lemn. Problema este alta: aceeaşi limbă se folosea şi în 1949, cu aceleaşi clişee, cu aceeaşi topică neromânească. Între 1949 şi 1979, cel puţin la nivelul stereotipurilor „de partid“, nu s-a schimbat mare lucru. Tovarăşa Anastasia Anastasiu era deputat în Marea Adunare Naţională. În această calitate, a ţinut şi ea o cuvântare:

„…Am ascultat cuvintele tovarăşului nostru ministru Teohari Georgescu şi în faţa ochilor ne-a trecut toată viaţa din trecut. Mizerie, sărăcie, boală, copii flămânzi, dezbrăcaţi, gălbejiţi. (…) Şi iarăşi, ascultându-l pe tovarăşul nostru ministru de interne, am încercat să-mi închipui ce o să însemneze noul stat în care toată puterea va fi înfăptuită de muncitori şi muncitoare, de ţărani şi ţărance (sic) muncitoare, de intelectuali cinstiţi, progresişti. Vedem de pe acum cum e strivită şi ultima rămăşiţă a duşmanilor clasei muncitoare, a duşmanilor poporului nostru muncitor.“

„Tovarăşului nostru ministru de interne“, aşa se exprima deputata Anastasia Anastasiu. Adică, ministrul este de-al nostru, din popor; el s-a ridicat dintre noi şi nu mai reprezintă burghezo-moşierimea. Mai departe:

„Ca muncitoare şi deputată, îmi iau angajamentul să muncesc zi şi noapte, pentru ca aceste sarcini măreţe, ce ni le pune în faţă Partidul nostru şi Guvernul, să le îndeplinim cu cinste.“

Exemplul „luminos“

Cum „o să le îndeplinim cu cinste“?

„Avem în faţa noastră exemplul muncitorilor şi muncitoarelor sovietice. Le-am văzut cu cât eroism şi-au apărat ele Patria socialistă de au uimit lumea întreagă. Le vedem acum muncind cu acelaşi eroism, făcând minuni în fabrici şi uzine, pe ogoare şi în laboratoare. De la ei învăţăm şi noi acum cum să ne iubim cu adevărat ţara făurind-o bogată, luminoasă, o adevărată Patrie a celor ce muncesc cu braţele şi cu mintea.“

Tovarăşa Anastasiu ştia cât de multe datora RPR Uniunii Sovietice. „Marele prieten de la Răsărit“ ne eliberase de jugul fascist şi continua şi acum, la momentul cuvântării, să ne elibereze de alte chestii „nesănătoase“. (Revista „Femeia“, nr. 1, ianuarie 1949)