Odată cu decesul celui care a fost considerat un arhitect-cheie al integrării europene, fostul preşedinte Valéry Giscard d'Estaing, a fost readusă în actualitate şi relaţia agitată pe care acesta a avut-o cu Nicolae Ceauşescu.

Fostul şef de stat al Franţei a murit miercuri seara, la 94 de ani, iar cauza decesului a fost contractarea Covid-19. Considerat un politician cu un rol determinant în integrarea europeană, el a căutat să liberalizeze economia şi atitudinile sociale după ani de guvernare conservatoare a lui Charles de Gaulle, care a avut relaţii excelente cu Ceauşescu.

Liderul al Frantei între 1974 şi 1981, Giscard a generat câteva schimbări majore în societatea franceză, printre care se numără divorţul de comun acord, legalizarea avortului şi scăderea vârstei de vot de la 21 de ani la 18. În Europa, el s-a înţeles foarte bine cu fostul cancelar al Germaniei de Vest Helmut Schmidt, alături de care a pus bazele monedei unice euro datorită înfiinţării Sistemului Monetar European.

Primul contact al lui Giscard d'Estaing cu Ceauşescu

Nicolae Ceauşescu şi Giscard d'Estaing s-au întâlnit pentru prima dată la Paris, în cadrul unei vizite pe care conducătorul comunist român a întreprins-o în perioada 15-17 iunie 1970. Liderul Republicii Socialiste România ar fi vrut să-l întâlnească la Palatul Élysée pe Charles de Gaulle, dar generalul demisionase la 28 aprilie 1969, preferând să iasă din prim-planul politicii şi concentrându-se pe scrierrea memoriilor. Astfel, Ceauşescu a fost primit de preşedintele Georges Pompidou, iar la acele întâlniri a fost prezent, printre alţii şi Valéry Giscard d'Estaing, ministrul al Economiei şi Finanţelor.

La acea vreme, Ceauşescu a înţeles pentru prima dată că viziunile sale nu erau agreate de liberalul Valéry Giscard d'Estaing şi că bunele relaţii româno-franceze, consolidate în timpul preşedinţiei lui Charles de Gaulle, se vor răci odată cu preluarea ştafetei de la Pompidou. Mandatul de preşedinte al lui Valéry Giscard d’Estaing a adus o înrăutăţire a raporturilor pe axa Bucureşti-Paris. Din acel moment, relaţiile comuniştilor cu Franţa au oscilat în funcţie de nevoile de legitimare a regimului sau de interese economice. De altfel, în a doua parte a anilor 1970, Franţa devine din ce în ce mai incomodă pentru regimul comunist, iar intelectualitatea de stânga începe să critice deschis erorile sistemului.

Reducerea taxelor şi mărirea importurilor franceze

Revenind la vizita lui Ceauşescu în Franţa, trebuie spus că printre cele mai importante teme de discuţie pentru dictator au fost propunerile de reducere a taxelor şi mărire a importurilor franceze din România. Discuţiile au fost afectate, însă, de recesiunea economică globală, dar mai ales de reorientarea Franţei spre relaţiile cu Germania şi Comunitatea Economică Europeană, iar Ceauşescu înţelesese foarte bine mesajele din Hexagon.

Contextul în care liderul PCR încerca să obţină condiţii financiare mai bune pentru România era următorul: după demisia lui Charles de Gaulle, guvernul de la Paris a încetat politica de protejare a României, iar balanţa comercială înclina vertiginos în favoarea Franţei. Aici se ajunsese din cauza faptului că ţara noastră importa tehnologie de vârf la preţuri costisitoare. O lovitură grea pentru mai-marii de la Bucureşti a fost şi când francezii au refuzat să-i ajute în negocierile vamale cu Piaţa Comună.

Astfel, după încheierea vizitei lui Ceauşescu la Paris, cele două guvernele au continuat discuţiile privind colaborarea economică şi chestiunile în litigiu, dar era clar că din punct de vedere diplomatic şi economic, România înregistrase un eşec. La 12 noiembrie 1971, Ceauşescu a avut din ocazia să discute cu Valéry Giscard d’Estaing, care sosise la Bucureşti pentru semnarea documentelor fondatoare ale băncii româno-franceze din Paris.

Tensiunile de la prima vizită au ieşit din nou la suprafaţă, iar conversaţia s-a transformat într-un şir de critici reciproce mai mult sau mai puţin voalate. În comparaţie cu Germania de Vest (RFG), francezii nu rezolvaseră problema taxelor vamale şi nici a dezechilibrului comercial în relaţia cu România. Era clar pentru toată lumea că Germania Federală era întâiul partener comercial al României. În plus, pe fondul suplimentelor neprevăzute de importuri de la Renault, uzina Dacia întârziase integrarea în economia naţională şi era dependentă de importuri.