„La sfîrșitul anului vom avea alegeri prezidențiale și reiterez ceea ce am mai spus, voi intra în competiție pentru un nou mandat de președinte.”

Osteneala de a sesiza o conferință de presă spontană pentru a reitera că va candida la prezidențialele de la finele lui 2019 a descumpănit pe mulți cronicari ai politicii interne.

Ce l-a apucat? s-au întrebat mulți, chiar și dintre cei deja obișnuiți cu toanele lui Klaus Iohannis. De ce mai era nevoie de a reafirma într-o Declarație de presă din primele zile ale lui 2019 hotărîrea sa de a candida la prezidențiale?

Întrebări logice dacă ne gîndim că România, al cărei președinte se pretinde a fi Klaus Iohannis, se va confrunta în 2019 cu mari provocări interne și internaționale, infinit mai importante pentru destinul național decît faptul că el, Klaus Iohannis, va candida la prezidențialele presupuse a avea loc hăt departe de ianuarie 2019, peste 10 luni, prin noiembrie 2019. Vorba babei Safta: Să ne vedem noi prin toamna lui 2019, dacă vom mai apuca, maică, și atunci vom discuta.

Un al temei al nedumeririlor stîrnite de Declarația din 4 ianuarie 2019 stă în faptul că Klaus Iohannis a anunțat deja cu luni în urmă că va candida la prezidențialele din acest an. Pe 23 iunie 2018, tot în hotarele unei întîmplări regizate (prost) la intrarea într-un liceu, Klaus Iohannis a anunțat:

„Am luat o decizie importantă și vreau s-o comunic acum, aici, în această dimineață frumoasă. Sunt ferm hotărît să candidez pentru încă un mandat de președinte al României”.

Ce s-a întîmplat în realitate pentru ca președintele în exercițiu să țină să dea prio ritatea absolută anunțului privind candidatura în condițiile în care – repet – altele erau chestiunile de interes major despre care ne așteptam să vorbească președintele? O așteptare cu atît mai justificată cu cît Mesajul de Anul Nou, folosit de liderii din alte țări pentru a înfățișa poporului provocările anului care vine și îndeosebi răspunsurile preconizate de președinte la aceste provocări, a fost pentru Klaus Iohannis un fericit prilej de a se alinta cu niște clișee serbede, gen: „Deschidem o nouă pagină a istoriei națiunii noastre și ne revine nouă responsabilitatea de a lăsa generațiilor viitoare o democrație puternică și o țară dezvoltată.” Șir de vorbe care puteau fi zise cu prilejul oricărui An Nou din Istoria Patriei. Ura și la gară! Sau, ca să fim în acord cu viața și activitatea președintelui României, Ura și la Sibiu!

De ce a simțit nevoia Klaus Iohannis săși reducă Declarația de presă la reafirmarea tezei că el va candida anul acesta? Din același motiv pentru care a simțit nevoia să-și anunțe candidatura în 23 iunie 2018, cu un an și ceva înaintea prezidențialelor.

O premieră în istoria României postdecembriste.

Președinții anteriori n-au simțit nevoia să anunțe înscrierea în cursă dintr-un motiv simplu, ținînd de realitate:

Se grăbesc să-și anunțe candidatura cei care au nevoie grabnic de notorietate și cei care, deși vedete, au nevoie ca vorbele și faptele lor să fie percepute ca aparținînd unui candidat la prezidențiale.

Nu e cazul unui președinte în exercițiu.

De ce-a făcut-o Klaus Iohannis?

Klaus Iohannis s-a grăbit să facă anunțul pentru a da semn Sistemului că nu-l va abandona.

Toate datele ivite din 2014 pînă azi, arată că Klaus Iohannis a fost candidatul instituțiilor de forță, conduse de inși cu interese precise de putere și de parale.

După venirea la Cotroceni, respectînd negustoria, Klaus Iohannis a făcut Sistemului toate hatîrurile.

În vara lui 2018 începuse să circule zvonul că nu va mai candida.

Sistemul instituțiilor de forță intrase în panică.

Prin anunțul – nu doar nefiresc, dar și iresponsabil – Klaus Iohannis l-a liniștit. De ce a simțit nevoia să reitereze decizia pe 3 ianuarie 2019?

Din același motiv ca și în 23 iunie 2018.

În ultimele luni ale anului trecut, lideri PSD și jurnaliști apropiați de partidul de guvernămînt, au cultivat teza că Klaus Iohannis nu va mai candida la prezidențiale, că Dacian Cioloș îi va lua locul și alte năzbîtii de acest fel.

Klaus Iohannis a luat în serios însă primejdia ca Sistemul să creadă într-o renunțare a președintelui în exercițiu la înscrierea în cursa electorală.

Și s-a gîndit să reia anunțul privind candidatura.

Pe 5 decembrie 2018 comentînd lansarea la Cotroceni a Proiectului România educată – un moment strict electoral – scriam pe cristoiublog.ro sub titlul România nu mai are președinte! Are un candidat la prezidențiale: Klaus Iohannis:

„E limpede că acțiunea se înscrie în campania electorală pentru prezidențialele din 2019, declanșată de Klaus Iohannis în chip anticonstituțional, deoarece folosește în interes personal resursele bugetare ale Președinției. O decizie incorectă și din punct de vedere moral, cîtă vreme nici un alt pretendent la fotoliul din Deal nu s-a anunțat pînă acum.

Adăugată altor acțiuni – Promulgarea Legii de construire a unei singure autostrăzi în cadrul unui montaj-literar artistic susținut de parlamentarii PNL-iști, hîrjoana cu acceptarea miniștrilor PSD, inculparea lui Călin Popescu Tăriceanu, afișarea la Parada de 1 decembrie de la Alba-Iulia cu Garda Pretoriană a SRI în spate –, lansarea de miercuri ne atrage atenția că Klaus Iohannis nu mai e președintele României, ci pur și simplu candidatul la prezidențiale.” Chiar de la anunțul lui Ion Iliescu privind înscrierea în cursa pentru prezidențiale din septembrie 1992, în spațiul public s-a născut și a crescut o dezbatere care, din păcate, n-a mai fost reluată în anii cu alegeri prezidențiale la care unul dintre concurenți era președintele în exercițiu. Ar fi trebuit ca această dezbatere să se reaprindă în 1996 și în 2009, cînd atît Ion Iliescu, cît și Traian Băsescu erau și președinți în exercițiu și candidați la prezidențiale. Dezbaterea din 1992 a pornit de la observația corectă a Opoziției întruchipate de PNȚCD, PNL și PD privind folosirea de către președintele în exercițiu a condiției de președinte pentru a se avînta în acțiuni de campanie electorală. Din start președintele în exercițiu îi surclasa pe ceilalți candidați prin ipostaza de președinte, folosită în chip imoral pentru a transmite mesaje de candidat, dar și prin folosirea banilor de la Buget, primiți ca președinte, pentru a duce pînă la capăt acțiuni electorale.

În comentariul meu din 5 decembrie 2018 atrăgeam atenția asupra acestei conduite imorale concretizate prin organizarea la Cotroceni a unor acțiuni electorale prezentate însă ca acțiuni prezidențiale. Sub același semn se înscriau și promulgarea legii autostrăzii, exploatarea în folos propriu a sărbătoririi Centenarului.

Aceste chestiuni s-au pus – repet – ori e cîte ori președintele în exercițiu s-a înscris în cursa electorală.

În cazul lui Klaus Iohannis apare însă un enorm avantaj, un avantaj zdrobitor prin raportare la ceilalți candidați:

Folosirea în scopuri electorale a Sistemului instituțiilor de forță.

Amestecul instituțiilor de forță în viața politică a României din ultimii ani nu mai e o teză; e deja o axiomă. Arhipelagul Sistemului cuprinde azi o parte însemnată a presei, cea mai mare parte a rețelor sociale și își întinde hotarele dincolo de Parchetul General, de Înalta Curte de Casație și Justiție. Experiența anul 2014 cu acea Diversiune uriașă numită votul din Diaspora, la care au lucrat SRI și SIE, site-uri și televiziuni ale Diviziei presă, agenți de influență din ziarele și televiziunile independente ne arată că Sistemul instituțiilor de forță poate face președinte și pe un ageamiu ca Klaus Iohannis. În 2014, Klaus Iohannis era doar candidatul Sistemului. Acum e însă Șeful Sistemului.

Astfel Klaus Iohannis pleacă la drum cu un avantaj enorm față de ceilalți candidați: Are la discreție Sistemul instituțiilor de forță.

Și n-am nici o îndoială că Sistemul nu va avea nici o opreliște pentru a-l servi pe Klaus Iohannis.

Pagubele aduse democrației românești vor fi imense.

Campania din presa străină prilejuită de preluarea de către noi a președinției Consiliului UE rămîne un exemplu de cum poate dăuna României din 2019 folosirea de către candidatul Klaus Iohannis a Sistemului pentru a-și terfeli adversarii. În cazul folosirii funcției de președinte pentru a face campanie electorală era vorba de o chestiune imorală. În cazul folosirii Sistemului instituțiilor de forță pentru a ajunge președinte, e o chestiune anticonstituțională.

 

Te-ar putea interesa și: