EXCLUSIV EVZ: Celebrul actor şi regizor a explicat pentru "Evenimentul zilei" de ce a renunţat la dans pentru scenă şi cum reuşesc muzicienii să fie mai autentici în faţa camerelor decât actorii.

"Passione", filmul regizat de John Turturro şi subintitulat "O aventură muzicală" (căci se vrea o frescă şi o istorie a muzicii napolitane), a avut parte la Veneţia - unde a fost prezentat în afara competiţiei - de o receptare entuziastă: nu doar ovaţii înainte şi după, ci şi ropote de aplauze după fiecare secvenţă.

Cineastul şi Misia, cântăreaţa de fado din numeroasa distribuţie compusă exclusiv din muzicieni, plângeau de bucurie la finalul proiecţiei de la miezul nopţii. A doua zi, la ora 9.00, Turturro şi-a făcut apariţia extrem de punctual pe terasa unde trebuia să facă interviurile. Ochelari, cămaşă bleu, două verighete şi multe scobitori. De altfel, s-a şi scuzat că abuzează de ele.

EVZ: A fost acest film o încercare de reconectare cu moştenirea dv. italiană? John Turturro: Tatăl meu era imigrant italian, mama s-a născut în SUA, ea era deja "a doua generaţie". Am fost constant legat de Italia prin cinema şi muzică. Tata însă nu prea vorbea italiana acasă, aşa că a trebuit să studiez limba. De fapt, asta şi fac acum (râde). Citesc mult mai bine decât vorbesc. Mi-ar trebui un an ca să învăţ italiana ca lumea.

Dar vă simţiţi acasă în Italia? Nu am fost aici când eram copil pentru că noi nu călătoream nicăieri. Am început să călătoresc abia atunci când am început să muncesc. În Italia am venit prima oară în 1986, când am filmat "The Sicilian". Simt o afinitate pentru această ţară. Sunt "de-al casei", chiar dacă nu am crescut aici. Ceea ce în America ar trece drept extrem aici e considerat comportament normal. Italienii sunt mult mai deschişi emoţional, nu se tem să se exprime şi au şi o doză mare de ironie. Şi în "Passione" am încercat să demontez clişee apropo de italieni, am încercat să le scot în valoare inteligenţa şi expe rienţa. Filmul nu prezintă viziunea unui turist asupra oraşului Neapole!

Amintiri din copilăria dv. multiculturală şi newyorkeză? Am unele foarte amestecate. Am locuit la bloc, întâi înconjuraţi de italieni, apoi, când ne-am mutat, de italieni, irlandezi, evrei, englezi şi germani. New Yorkul din anii ’70 îmi aminteşte de Neapole de acum. Ce câştigi într-un astfel de mediu multicultural este libertatea de a a dopta cultura altcuiva, nu te mai intimidează. Ce pierzi?… Cred că puţin din propriile tale tradiţii, pentru că tendinţa generală este de a se reinventa.

Ce vă place mai mult, să jucaţi într-un film sau să regizaţi? Cred că regia îmi place mai mult în acest moment al carierei mele. Am fost foarte fericit lucrând la "Passione", distribuţia a fost fantastică, tot ce mi-aş fi putut dori. Nu vezi o asemenea forţă în orice fel. De obicei, vezi actori prefăcându-se; pot să fie buni sau extraordinari, dar tot prefacere rămâne. Ei, când vine vorba de cântăreţi, ei chiar cântă, nu se prefac! De altminteri, e mult mai uşor să regizezi cântăreţi decât actori. Ei tac şi fac ce le spun, le arăţi o dată ce vrei, şi apoi "Motor!".

Mama dv. era cântăreaţă, iar fraţii sunt muzicieni. Cum de aţi optat pentru actorie? Pot să cânt, dar nimic spectaculos, şi am fost interesat de dans, dar am început prea târziu, aşa că a trebuit să aleg între dans şi actorie. Oricum, am şi făcut un musical acum trei ani, dar n-a fost încă lansat, este o versiune modernă a "Spărgătorului de nuci", în 3D, regizată de Andrei Konchalovski. În acest film cânt şi dansez. Mi-a plăcut şi să lucrez cu Konchalovski, e un regizor foarte talentat, dar şi dur, încăpăţânat. Cred că filmul va fi lansat în SUA în noiembrie.

"Întotdeauna am iubit muzica şi cred că pentru a fi un actor bun trebuie s-o înţelegi cu adevărat.", JOHN TURTURRO, actor, regizor

GUSTURI

"Lumea vrea azi împuşcături şi urmăriri" Deşi joacă (din nou) într-un film din seria "Transformers", Turturro reproşează cinemaului de tip mainstream practicat la Hollywood faptul că tratează muzica şi coregrafia de parcă ar fi ingrediente de ultima mână.

Vă preocupă cumva şi soarta musicalului? Sigur că da! Ascultă, astăzi, dacă faci un film cu buget mare, toată lumea vrea acţiune, împuşcături, urmăriri. În timp ce muzica te poate transporta din punct de vedere emoţional (pocneşte din degete) uite aşa de repede! Şi chiar o fac pe bune, oamenii aceia cântă din tot sufletul. Vezi, şi în "Passione" multe cântece au fost filmate în timp ce erau interpretate live. A fost foarte dificil. Dar muzica te poate transporta, numai că azi este prost folosită. Melodiile din blockbustere nu fac altceva decât să îţi spună ce trebuie să simţi.

Iar musicalul din zilele noastre nu mai e un gen de sine stătător. Or, eu astfel de filme aş vrea să văd, m-am săturat de unii care se împuşcă şi se bat non-stop. Mă refer la filme în care oamenii mai şi dansează, dar nu un dans prea coregrafiat, lipsit de suflet, ci ceva care să aibă o formă, dar şi loc de spontaneitate.

Asta am încercat să fac şi în filmul meu, să nu supracoregrafiez. Nu că aş fi avut timp sau bani ca să o fac (râde). La cel mai complicat număr muzical, am sugerat doar cinci mişcări şi de acolo s-a improvizat. De altfel, "Passione" nu e chiar un documentar, deşi are elemente de profil, iar eu îl consider un musical modern. Iar cântăreţii din filmul meu nu sunt nişte puştani care fac pe adulţii şi încearcă să mimeze experienţe pe care nu le-au trăit niciodată!

Unele din cântecele din "Passione" au peste 100 de ani, şi dacă au trăit atât înseamnă că sunt bune! Şi versurile sunt foarte reuşite… Până la urmă nu sunt doar cân tece, sunt şi poveşti în sine. Cred că filmul meu e un musical sexy - ceea ce mi se pare deja foarte mult. Astea sunt motivele pentru care eu însumi mă duc la cinema.

Corespondenţă din Veneţia (Italia).