JEAN MATTERN: „Literatura română trebuie să aibă răbdare”

Aflat la Bucureşti pentru lansarea primului său roman, „Băile Király”, scriitorul francez Jean Mattern vorbeşte despre relaţia lui cu România.

Scriitorul francez Jean Mattern, totodată editor la prestigioasa editură franceză Gallimard, aflat în România cu ocazia lansării primului său roman, „Băile Király” (ed. Polirom), vorbeşte despre rădăcinile sale româneşti, despre proiecte şi despre literatură, într-un interviu acordat pentru „Evenimentul zilei”. EVZ: Pentru a câta oară în România? Jean Mattern: Pentru a doua oară. Prima oară am fost acum trei ani, când am participat la Colocviul de literatură de la Neptun.

De ce aţi ales acum să vă lansaţi romanul de debut tocmai în România? Pur şi simplu, am primit invitaţia de a veni aici şi de a participa la lansare de la editorul meu, Silviu Lupescu, şi am acceptat-o. Nu există niciun plan ascuns aici.

Ce înseamnă, în momentul de faţă, România pentru dvs.? Care este „România” lui Jean Mattern? Vă întreb pentru că ştiu că următoarea dumneavoastră carte se va ocupa de România şi de rădăcinile dvs. româneşti, aşa cum „Băile Király” tratează relaţia cu Ungaria. Ce pot să vă spun este că, în prezent, descopăr România. Nu pot pretinde că cunosc deja România. Este o cu totul altă cultură, pe care nu o cunosc şi care mă fascinează. Nu cunosc nicio boabă din limba română...

Ultima nebunie în România. Circa 22% dintre copii ar fi dependenți...

Taina minunii din inima României. Povestea uimitoare a săvârșirii ei

Dar, aşa cum spuneaţi, este limba dvs. „maternă”, pe care părinţii nu o vorbeau atunci când eraţi mic (ca şi limba maghiară)... Da, exact. Legătura mea cu România este una familială. Zilele trecute am vizitat pentru prima oară Timişoara. Tatăl meu s-a născut într-o mică localitate aproape de Timişoara, pe nume Ciacova. Aceasta este principala mea legătură cu România.

Şi cu Ungaria? Mama mea s-a născut în Ungaria, în apropiere de Sopron. La Timişoara, m-am bucurat de o primire foarte călduroasă. Am descoperit o viaţă culturală foarte interesantă. Este cu adevărat un oraş foarte frumos.

I se spunea „Mica Vienă”, de altfel. Alte impresii despre România? Aţi regăsit aici stereotipiile despre ţara noastră? Numai impresii pozitive. Am fost admirabil primit de gazdele mele de la Polirom, de Silviu Lupescu (totodată şi traducătorul cărţii mele), de Gabriela Adameşteanu (care semnează un cuvânt înainte), autoare tradusă în franceză de noi, la Gallimard...

Referindu-ne la carte, evreitatea poate fi socotită, la rândul său, una dintre temele romanului dumneavoastră? Sigur că da, dar într-un mod pe care o să vi-l explic. Gabriel, eroul meu, vrea să afle, să ştie cine este. La capătul căutării, el nu este doar evreu. Vorbim de identitate, dar de fapt avem de-a face cu multiple identităţi. Nu există o identitate, sunt mai multe răspunsuri. Nu există un singur răspuns. Religia este, într-adevăr, importantă pentru el, fiindcă îi arată puterea cuvântului. Este important pentru Gabriel, fiindcă el nu crede în puterea cuvântului.

Evreul este, prin definiţie, un „rătăcitor” – mai întâi diaspora, apoi emigrarea evreilor est-europeni –, aflat permanent în căutarea propriilor rădăcini, a propriei identităţi. Da, sigur că da. Gabriel, de asemenea, se află în căutare, în auto-interogare, în încercarea de a (se) scrie. Dacă aţi observat, cartea se încheie cu un semn de întrebare, este un final deschis.

Despre ce va fi vorba în cea de-a doua carte, cea dedicată României? Va fi o continuare a primului roman? Nu pot să vă spun mare lucru, deocamdată este în curs de scriere, lucrez la carte. Nu este chiar atât de simplu. Nu este vorba de o continuare propriu-zisă a „Băilor Király”.

Dar Gabriel va rămâne personajul principal? Va exista o legătură cu povestea lui. Vreau să rămân misterios...

Veţi trata relaţia dvs. cu România şi impresiile acumulate aici? Am mai spus-o şi o repet. Viaţa lui Gabriel nu este totuna cu a mea. N-am trăit la Londra, am trei copii etc. Dar întrebările sale, întrebările care stau la baza cărţii, sunt, într-adevăr, întrebările mele, cele care mă tulbură.

În afară de Thomas Mann, evocat explicit în carte, ce alte influenţe literare mai aveţi? În primul rând, autorii evrei de expresie germană din Europa Centrală: Joseph Roth, Stefan Zweig...

Şi aceştia sunt menţionaţi în carte... Da. Apoi, întreaga literatură germană. Iar din literatura franceză: Marcel Proust, François Mauriac... Lista este foarte lungă, este imensă.

Care sunt criteriile după care selectaţi autorii străini pe care-i includeţi în colecţiile coordonate la Gallimard? Nu există o listă de criterii propriu-zise... Trebuie să existe un „coup de cœur”, o dragoste la prima vedere, între editor şi manuscris: o creaţie foarte puternică, o calitate excepţională, pregnantă. Am consultat catalogul editurii Gallimard şi am constatat că autorii români traduşi sunt, în general, autori moderni, „clasicizaţi” în cultura română: interbelici şi imediat postbelici. Cel mai „tânăr” autor, să zicem aşa, este Mircea Cărtărescu. Pe de altă parte, dacă restrângem căutarea la cărţile traduse direct din limba română, lista se reduce drastic... E-adevărat, observaţiile sunt corecte.

Cum ar trebui să scrie, în momentul de faţă, un tânăr autor român pentru ca textul său să stârnească interesul cititorului francez? Din punctul de vedere al editorului de la Gallimard... Este greu de spus. Trebuie ca scrierea să fie una puternică, singulară; să se distingă de celelalte. Nu există, de fapt, niciun fel de reguli. Nu este atât de important subiectul, cât maniera în care acesta este tratat. Foarte multe cărţi mari din literatură pleacă de la subiecte stupide, insignifiante...

„Lolita”... Exact. Ce este important în atracţia pedofilă pe care o resimte un bărbat între două vârste? De ce ne-ar interesa poveştile unui sat oarecare columbian din „Un veac de singurătate”? Sau „Madame Bovary”: cu ce sunt importante frustrările şi spleen-ul resimţite de o femeie din provincie?! Dar toţi aceştia – Nabokov, Marquez, Flaubert – sunt în acelaşi timp, dincolo de poveştile pe care le spun, şi mari stilişti... Sigur. Simplificând, îmbinarea între subiect şi limba folosită trebuie să dea „muzica” perfectă. „Vocea”, muzicalitatea textului sunt foarte importante. Acest „ton just” trebuie găsit. Indiferent dacă textul este unul „minimalist” sau unul „baroc”. Vă gândiţi la tineri autori români pe care v-aţi hotărât să-i publicaţi în colecţia de la Gallimard? Vi s-au făcut oferte şi propuneri de când sunteţi aici? Sigur, am fost asaltat cu sugestii şi propuneri, dar nu vreau să dezvălui absolut nimic. Nu pot să vă dau niciun nume.

Numele de Filip Florian vă spune ceva? Este cel mai apreciat şi tradus tânăr autor român. Îi acordăm toată atenţia. Într-adevăr, nu este tradus în franceză. Trebuie multă, multă răbdare. Trebuie să fii răbdător, pentru a construi cariera internaţională a unei literaturi.

SUCCES În căutarea originilor

Jean Mattern s-a născut în 1965, într-o familie de origine est-europeană (tatăl era născut în România, iar mama în Ungaria). După obţinerea licenţei în literatură comparată, şi-a construit o carieră de succes în domeniul editorial. În prezent, lucrează la prestigioasa editură Gallimard, unde coordonează colecţia de literatură străină „Du monde entier” şi colecţia „Arcades”, consacrată scriitorilor contemporani, din Franţa şi din străinătate. „Băile Király” (2008), romanul său de debut şi totodată confirmarea unei incontestabile vocaţii literare, a stârnit o adevărată senzaţie în ţară şi peste hotare, urmând a fi tradus în mai multe limbi. După propriile declaraţii, următorul roman al lui Jean Mattern se va concentra asupra unei alte ţări din Estul Europei, iar aceasta este chiar România.

„Băile Király” reprezintă povestea unei triple căutări: a identităţii, a originilor şi a cuvintelor. Copil solitar, marcat de moartea tragică a surorii mai mari şi de tăcerea părinţilor zidiţi în doliul lor, Gabriel devine un om incapabil să-şi exprime sentimentele profunde şi autentice faţă de soţia sa şi de cel mai bun prieten. În mod paradoxal, meseria lui constă în găsirea cuvintelor potrivite; dar şi acesta se dovedeşte a fi doar un alt mod de a fugi de realitate, căci Gabriel nu face altceva decât să traducă vorbele aşternute de alţii pe hârtie, baricadat în spatele unui munte de dicţionare. O călătorie la Budapesta, unde participă la un colocviu al traducătorilor lui Thomas Mann, îi oferă ocazia de a reînnoda legătura cu o ţară despre care părinţii au refuzat să-i vorbească şi din care nu cunoaşte decât savoarea preparatelor culinare şi murmurul stins al unei limbi care i-a fost interzisă. Confruntat cu propriile amintiri, tăceri şi trădări, Gabriel îşi începe lunga şi emoţionanta confesiune adresată unui fiu al cărui nume încă nu îl cunoaşte.