Toate biografiile lui Vladimir Putin conțin o anecdotă din copilărie care descrie bine personajul. Când era mic, a trăit într-unul din mizerabilele complexe de locuințe sociale împrăștiate în Uniunea Sovietică și în întreaga Europă de Est, unde una dintre puținele distracții era vânătoarea șoarecilor care infestau clădirile. Copilul Putin era deosebit de abil la capturarea lor, deoarece înțelesese cum funcționa psihologia lor atunci când simţeau că devin o pradă. Printre amintirile jocurilor copilăriei sale exista şi vânătoarea de șobolan, un șoarece mare, șoarecele alfa de necontestat. Putin spune că lucrul pe care nu trebuie să-l faci dacă vrei să-l capturezi, este să-l încolțeşti, pentru că în momentul în care simte că nu mai are ieșire, șobolanul se întoarce împotriva ta și te atacă, relatează IL FATTO QUOTIDIANO.
Nici Joe Biden, nici Boris Johnson nu s-au aflat vreodată într-o situație similară, nu s-au jucat niciodată de-a vânătoarea de șobolani. Numai că ar trebui să prețuiască această anecdotă, pentru că ceea ce spune Putin este adevărat, șoarecele alfa atacă dacă este încolțit și nu mai are cale de scăpare. Asta face oare astăzi Occidentul în confruntarea cu Putin? Pentru că în acest moment al anunțului interminabil al invaziei rusești a Ucrainei, se pare că scopul Washingtonului este să forțeze Rusia să intervină și să readucă războiul în Europa.
Înainte de a spune câteva cuvinte despre pericolul pe care retorica unor personaje precum Johnson și Biden îl reprezintă pentru pacea de pe Vechiul Continent, este bine să revizuim motivele acestui conflict. Să începem cu 1989, când a căzut Zidul Berlinului. Acordul nu era cel de a împinge NATO spre est. Până la urmă, la ce mai folosea NATO după prăbușirea Uniunii Sovietice? De ce mai trebuia menținută o structură militară atât de scumpă împotriva amenințării comunismului sovietic, când acesta se prăbușise și toată lumea era sigură că democrația o va înlocui? La urma urmei, Uniunea Europeană ar fi putut să-și construiască propria umbrelă de protecție militară. Numai că nu a fost cazul, intrarea fostelor țări comuniste în UE a funcționat ca o intrare de serviciu în NATO, care s-a extins din 1989.
Unele țări est-europene au împins NATO spre est, inclusiv Polonia, autoare de ceva vreme a unei revizuiri politice și geografice a istoriei europene. Pe scurt: viitorul Ucrainei, la fel ca și trecutul ei, nu se află în Rusia, ci în țările Europei Centrale, națiuni ferm integrate în NATO și Uniunea Europeană. Despre ce țări vorbim? Slovacia, Ungaria, Lituania și mai ales Polonia. Europa Centrală a asimilat Europa de Est, absorbind națiuni care au aparținut mereu acestei regiuni şi care a devenit acum o mică fâșie de pământ rusesc la vest de Urali.
În 1999, după ce şi-a atins obiectivul integrării euro-atlantice, Polonia a început să urmărească o nouă mare strategie în Est: să se asigure că granița de vest a UE și NATO nu se află de-a lungul graniței sale de est. Avantajele au fost și sunt economice și strategice, Polonia este alături de Rusia cel mai mare exportator de bunuri și servicii către Ucraina; mutarea Frontului de Vest al Europei în Ucraina constituie o sursă de securitate pentru Polonia. În cele din urmă, intrarea Ucrainei în Uniunea Europeană ar deschide oportunitatea mult așteptată ca Varșovia să ia locul Moscovei, devenind principală putere în regiune. În 2008, Polonia, împreună cu Suedia, au propus un Parteneriat estic între UE și vecinii săi europeni, cooperare care a servit drept preludiu pentru aderarea Ucrainei, Moldovei, Belarusului (deși a fost suspendat ulterior), Azerbaidjanului, Georgiei și Armeniei. Principalele țări UE, cum ar fi Franța și Germania, s-au arătat reticente la a continua inițiativa, pentru a nu irita Kremlinul, care, în acord, a văzut în mod firesc încercarea UE de a-și crea o nouă sferă de influență în Est.
Însă nu au oprit procesul de polonizare al Ucrainei. De atunci, milioane de ucraineni au emigrat în Polonia, astfel încât astăzi reprezintă o parte omniprezentă a țesutului societății poloneze, Ucraina devenind și ţara cea mai dependentă din Europa de remitențele emigranților care au devenit principala resursă a economiei țării.
Asistând la amenințările de intervenție și represalii din ultimele săptămâni, s-ar părea că intrarea de facto a Ucrainei în NATO și Uniunea Europeană ar fi avut deja loc, până la urmă ne aflăm în pragul unei intervenții armate a NATO pentru a apăra o țară care nu face parte din ea. Disputa se învârte în jurul posibilei aderări a Ucrainei la NATO, şi trebuie amintit că acest lucru nu are nicio legătură cu apărarea unuia dintre membrii săi.
O soluție mai bună, având în vedere realitatea geopolitică a zonei, care spre deosebire de ceea ce susțin polonezii nu aparține Europei Centrale, ci Europei de Est, este garantarea neutralității Ucrainei, protejarea acestui tampon între Uniunea Europeană și NATO pe de o parte și Rusia pe de altă parte. Această soluție l-ar neutraliza pe Putin și ar oferi psihologiei sale de șoarece alfa o cale de ieșire. Pentru că Rusia nu vrea să ducă un război cu un important importator al energiei sale, însă nici nu este dispusă să permită ca NATO să-și plaseze rachetele la 800 de kilometri de Moscova.
Și ajungem şi la liderii anglo-saxoni. Atât Biden, cât și Johnson se joacă cu focul crezând că nu își vor arde mâinile. O intervenție armată în Ucraina s-ar transforma rapid într-un război prin procură. Motivul? Pentru un procent din populația pro-rusă sau născută în Rusia, forțele NATO nu vor fi eliberatoare, ci cuceritoare. În acel moment vom retrăi ororile din Kosovo, cele din Afganistan sau Siria. Doar că de această dată șoarecele alfa Vladimir Putin poate decide că a venit momentul să se întoarcă împotriva celor care îl vânează de ani de zile. Mai bine să nu ne gândim la consecințe și să sperăm că Macron va găsi o cale de mediere adecvată, potrivit Rador.