Internetul e plin de fapte și secvențe hazlii, din România, surprinse de simplii cetățeni și transmise altor cetățeni sub semnul axiomei „Ca la noi la nimenea”.
Credința – mai mult sau mai puțin formulată în scris – e că astfel de deraieri ale bunului simț se petrec doar din 1990 încoace, din anul de debut al Erei postdecembriste.
E adevărat?
Firește că nu.
Și cînd spun asta nu mă gîndesc doar la capodoperele lui Caragiale, cel care ne-a blestemat pentru totdeauna să fim Ca-n Caragiale. Mă gîndesc și la articolele de ziar, la tabletele și reportajele care dau seamă de realități precise petrecute în anii interbelici. Drept argument reproduc aici un amplu fragment dintr-un reportaj apărut în numărul din 9 septembrie 1928 al publicației Țara noastră (director Octavian Goga) sub titlul Jandarmul enciclopedist. Reamintesc pentru mai buna înțelegere a aiurelii surprinse de autor că se petrece în România lui 1928. Am făcut precizarea asta neștiind dacă nu cumva jandarmii noștri de azi vorbesc curgător franțuzește.
„Zilele trecute am văzut un lucru minunat. Mă aflam la Oradea, şi întîmplarea a făcut să asist la unul din examenele Şcoalei de jandarmi. Ştiam că există în acest îndepărtat punct al țării o celebră academie, unde viitorii străjeri ai legilor şi ai ordinei publice sunt inițiați cu multă grijă în misterele complicatei lor misiuni. Împărțiți în două serii, un curs pregătitor şi altul de specializare, jandarmii învaţă în aproximativ 20 de luni tot ceea ce se cuvine să ştie un păzitor al ordinei publice la sate. Nu mi-am închipuit însă niciodată, că acest important exponent al ideii de stat trebuie să înveţe aşa de multe şi diverse lucruri.
Examenul la care am asistat proba cunoştințele de limba franceză cîştigate în primele opt luni de învăţătură. Căci, da, să nu vă miraţi, jandarmii învață şi limba franceză, de cînd este la comandamentul, jandarmeriei d. general Davidoglu. Îngrozit de proasta reputație pe care o are sărmanul jandarm român, acest om de cultură a crezut că cel mai bun remediu pentru îndreptarea unei dureroase stări de lucruri este să facă jandarmul tobă de carte. Douăzeci şi nouă obiecte de studiu formează ciclul de învățământ al cursurilor pregătitoare. În trei trimestre, mintea elevilor jandarmi e supusă la un adevărat campionat. Numai pictura şi pianul lipseşte din acest vast program de învăţământ, menit să scoată din pensionul jandarmeresc de la Oradea adevăraţi jandarmi enciclopezi şi bine educaţi.
Dar să ne întoarcem la examenul de limba franceză, care înfăţişază oarecum rezultatele metodei d-lui general Davidoglu. Chemaţi în grupuri de cîte cinci în prima bancă, jandarmii ies stîngaci şi îngrijorați de la locurile lor în faţa profesorului, mototolind în neştire filele nevinovate ale manualului d-lui Candrea. Simți în fiinţa acestor feciori vioi, adunaţi din toate unghiurile tării, ceva din sentimentul de supunere, groază şi dispreţ al cîinelui silit să facă un lucru, care depăşeşte însuşirile lui fireşti: să dea «bon-jour» sau să scrie la un Remington portable. Chestionarea începe:
– Vous?… Şi degetul profesorului indică ființa tremurătoare a unui candidat, care priveşte îndobitocit la degetul ameninţător, fără să priceapă întrebarea. – Comment t’appelles-tu? – Nădăilă Ştefan. – Non! Non!… Comment doit-on repondre? – ? – Vous ? – ? – Vous?
Întrebarea repetată măreşte zăpăceala şi întîmpină în toată sala acelaş mutism. Pentru opt luni de studii, scena e reuşită. Cuvîntul rostit în franțuzeşte produce panică. În cele din urmă, desperat, profesorul răspunde singur, dînd cuvenitul exemplu didactic:
– Se răspunde complect. Uite-aşa: Je m’appelle Nădăilă Ştefan.
Iar Nădăilă Ştefan, care va fi desigur un foarte bun jandarm, deşi nu prea corespunde dorinței d-lui general Davidoglu de a-şi însuşi limba lui Anatole France, surîde cu înțeles că domnu’ consimte – măcar pentru o clipă să fie Nădăilă Ștefan.
Examenul continuă penibil. Jandarmii d-lui general Davidoglu citesc textul copilăresc al manualului de limba franceză cu îngrozitoare cazne de limbă. Pe fețele lor de ţărani voinici, cari ar rămînea fără reflex dacă posesorii lor ar îndura cele mai neînchipuite chinuri trupeşti, se citeşte efortul de a pătrunde misterul cuvintelor pocite, pe cari trebuie să le rostească. Figurile lor crispate fac milă. Rezultatul chinului lor provoacă un rîs spontan, de nestăpînit. E tragic şi comic: de un tragic profund şi de un comic irezistibil. Frumoasa limbă a atîtor generoşi artişti şi inegalabili cugetători ia în gura acestor condamnaţi inflexiuni ciudate. Muzicalitatea frazei franceze se frînge în grohăieli oribile, cuvintele se schimonosesc în împreunări uimitoare. Te întrebi, ce idiom ciudat latino-anglo-saxon se înfiripează din această caznă culturală ordonată de buna şi nobila intenție a d-lui general Davidoglu? Mardi devine astfel Mârd, Samedi = Sâmbădi, vingt = widgt, jeune = giun, vetement = vitiment şi aşa mai departe.
Un jandarm cu mutra spînatică de lipovan, fecior din bălțile Dunării, voinic ca un faur acolo în lotca lui de-acasă, tremură tot şi nu înțelege nimic din ceea ce citeşte cu intonații inedite. Nu înțelegem nici noi, cei ce ascultăm. Profesorul ghiceşte anevoie textul, pe care îl cunoaşte, şi încearcă să vadă ce a priceput elevul din letura făcută. E vorba de un căţeluş, care s’a urcat pe masă şi a furat o bucată de friptură.
– Qui fourre le nez dans l’assiette? – ? – Ei, ai înţeles ce te-am întrebat? – Da. – Răspunde… Lisez. II fourre le nez dans l’assiette … Ei? Qui fourre le nez dans l’assielle ? – Le patatici, se hotăreşte, în sfîrşit, să răspundă întrebatul. Dar răspunsul e aşa de neaşteptat încît profesorul rîde, şi după el rîde uşurată clasa întreagă, fără să ştie de ce. Rîde ca o descărcare necesară, şi poate ca o sfidare trimisă departe cuiva temut şi blestemat în surdină. Le patatici era: le petit chien. ”
Preluare de pe CristoiuBlog.ro
Recomandările noastre
