Cînd intru în sala de lectură de la BAR închid telefonul. Risc să mă trezesc pe neașteptate cu un apel din partea unei televiziuni de știri: o fătucă mai că nu-mi ordonă să intru în direct imediat. – Pe ce subiect? întreb eu, format la școala veche a presei, care m-a învățat că nu mă pot pronunța asupra unui subiect dacă nu știu despre ce-i vorba.

Fătuca, din glasul căreia înțeleg că e nou venită nu numai la postul respectiv, nu numai în presă, dar și în viață în general, îmi răspunde că postul are nu știu ce știre din surse (altfel spus, o născocire), și că trebuie zic ceva despre chestia asta. Îndelunga mea colaborare cu televiziunile mă avertizează că în astfel de cazuri s-a ajuns la mine după regula cărții de telefon. Fătuca avea dispoziție să găsească neapărat pe cineva care să intervină telefonic, i s-a dat o listă cu telefoane, mai mult ca sigur, cei dinaintea mea fie au refuzat, fie n-au fost găsiți, astfel că, în cele din urmă, s-a ajuns la mine. Cum sînt de regulă amabil, prost de amabil, risc să mă întrerup din studiu și să sporovăiesc despre ceva abia atunci aflat că s-a petrecut. Situației de a o răni pe fătucă îi prefer închiderea telefonului. Așa se face că, deschizîndu-l în pauza de la 11, mă pomenesc de regulă cu telefonul unui confrate mai tînăr.

Cînd are de comunicat ceva despre bolboroseala fără fierbere care e la noi viața politică, mai tînărul confrate îmi reproșează: Coaliția stă să se rupă, Uniunea Europeană spală cu noi pe jos, pe Tudorel Toader s-ar putea să-l remanieze, într-un cuvînt, prezentul fierbe, și dumneavoastră vă ocupați de Căderea Constantipolului. Mai bine v-ați ocupa de căderea Guvernului Dăncilă.

E un punct de vedere. Cel potrivit căruia a te preocupa de o chestie din trecut într-un prezent care-ți cere să-l iei în seamă, e un exemplu de plasare în afara vieții sau, cum ar fi zis proletcultiștii, de izolare în Turnul de fildeș.

Numai că eu aș putea aduce exemple după exemple de cercetători, de intelectuali, de scriitori, care punînd între paranteze larma prezentului, și-au văzut de treaba lor, care nu era alta decît cea a iscodirilor în domeniul lor de activitate, acesta fiind, uneori, o întîmplare petrecută cu sute, ba chiar și cu mii de ani în urmă.

Voi da un exemplu.

1 Februarie 1944. Dacă pui urechea la pămînt poți auzi bubuitul tunurilor și huruitul tancurilor apropiindu-se de granițele României. Armata Roșie înaintează spre Sud-Vest cu implacabilitatea unui tăvălug apocaliptic. Mai sînt sașe luni și România va intra pentru aproape o jumătate de secol sub stăpînire sovietică în numele internaționalismului comunist.

E greu de crezut că la București pot fi alte preocupări decît cele ținînd de viitorul neliniștitor, de soliditatea regimului Antonescu, de comploturile pentru răsturnarea Mareșalului și de întrebarea Ce se va întîmpla cu noi cînd vor veni rușii?

Dacă ar fi fost și atunci televiziunile de știri, românii ar fi stat zilnic sub teroarea Breaking newsurilor despre evenimentele de pe front. Dacă presa ar fi suferit încă de pe atunci de rîia click-uitului cu orice preț, pe toate site-urile s-ar fi rostogolit, de la unul la altul, într-un mers fatal, de ciumă neagră, titluri precum Iuliu Maniu sare la gîtul Mareșalului sau Lovitură fatală de la Berlin pentru regimul Mareșalului, acoperind, ca o pălărie prea mare pentru un cap prea mic, informația că un consilier al lui Hitler l-ar fi mustrat pe Ion Antonescu pe facebook.

În acest context Dionisie M. Pippidi trimite la tipar cartea Autour de Tibère, scoasă sub egida Institutului de istorie universală N. Iorga. Volumul reunește în vederea tipăririi șapte studii semnate anterior de autorul cărții prin reviste, toate consacrate Împăratului roman Tiberiu, cel de-al doilea Împărat după Augustus, rămas celebru prin retragerea timp de 11 ani pe insula Capri, de unde a condus ditamai Imperiul Roman, și prin imaginea de monstru lăsată de cei trei istorici romani care l-au dușmănit: Tacitus, Suetoniu, Cassius Dio. Titlurile capitolelor, reproducînd titlurile studiilor din revistă, sună după cum urmează:

Tacit și Tiberiu. O contribuție la studiul portretului în istoriografia latină, Notă asupra unei epigrafii grecești, metrică de la Capri, Tiberiu și Arruntus, În legătură cu un elogiu tiberian al lui Augustus: Dion Cassius și religia împăraților.

Esența volumului, apărut în vara lui 1944, cînd Bucureștii se năruiau sub bombardamentele aliate, constă în studiul Tacit și Tiberiu. Fusese publicat, în 1938, într-o revistă de specialitate Ephemeris Dacoromana, Annuario della Scuola Romena di Roma. Dată fiind circulația redusă a publicației, putem spune că abia acum, prin reluarea în volum, studiul era propus opiniei publice din România. Dovedind o acribie ieșită din comun, marcat de note de subsol mai mari uneori decît textul propriu-zis și de ample citate în latină, studiul are ambiția de a demonstra mijloacele perfide prin care Tacitus a falsificat adevărul despre Tiberiu. Printre acestea se numără și luarea în serios, ca fiind surse indubitabile, a zvonurilor, deși cum arată D.M. Pippidi, nu știm dacă acelea erau zvonurile din vremea lui Tiberiu, dacă socotim că Analele au fost scrise după o sută de ani de la domnia lui Tiberiu.

Astfel cartea lui D.M. Pippidi se înscrie în efortul depus de istorici, scriitori, oameni de cultură, chiar și politicieni, timp de secole, pentru a-l reabilita pe Tiberiu, rămas în posteritate printr-o imagine creată de un părtinitor de geniu care-și ascunde dușmăniile și simpatiile sub teza, citată de toți istoricii, Fără ură și părtinire.

Sîntem însă în februarie 1944.

Date fiind Vremurile, ne putem permite un surîs duios în colțul gurii la gestul lui D. M. Pippidi de a trimite la tipar o carte despre cum l-a pictat perfidul Tacitus pe Marele Tiberiu.

Tiberiu a domnit între 14 și 37. Cu aproape un mileniu și o jumătate de secol înainte. Tacitus a scris Analele între 112-116. Cu un mileniu și mai puțin de jumătate de secol înainte.

Lumea din jurul lui D.M. Pippidi se preocupa de venirea rușilor, de mersul Războiului, de regimul Antonescu, de dificultățile traiului zilnic, de viitorul neliniștitor.

D.M. Pippidi se preocupă de reabilitarea lui Tiberiu!

Istoricul de nici patruzeci de ani semnează un Cuvînt înainte la carte.

E o încercare de a răspunde nedumeririi: De ce Tiberiu?

„Cine ne-ar putea spune rațiunile pentru care ne alegem eroii și elanul pe care-l punem în îmbrățișarea unei cauze pentru care ajungem să sacrificăm ani de muncă? Autorul acestei cărți mărturisește că nu știe nimic despre asta, dezvăluind în același timp interesul pasionant care i-a fost inspirat dintotdeauna de personalitatea omului căruia îi sînt consacrate aceste pagini.”

Interesul e atît de mare încît autorul plănuiește o veritabilă monografie:

„Concentrat la început pe problema literară a portretului tacitusian al lui Tiberiu, acest interes s-a extins apoi și la alte aspecte ale vieții prințului pentru a sfîrși în proiectul unei monografii care ar reuni bucățile de adevăr împrăștiate în imensa literatură suscitată de o sută de ani de succesorul lui August.”

Dându-și seama de Vremurile tulburi pe care le trăia, D.M. Pippidi simte nevoia săși ia precauțile necesare:

„Această monografie n-a fost încă scrisă, ea nu va fi poate mult timp scrisă, dacă condițiile prezente vor continua să apese cu greutatea lor asupra spiritelor și inimilor. Astfel, așteptînd timpuri mai binevoitoare – care să ne aducă pacea și acea facilitate de comunicații fără de care nu există veritabil travaliu științific – timpuri menite a ne permite reluarea cercetărilor noastre, se va găsi nimerit ca din studiile publicate asupra lui Tiberiu de cel care iscălește aceste rînduri să se facă o culegere care ar adăuga avantajului unei consultări ușoare, pe cel al unui control eficace.” Sîntem în februarie 1944.

D.M. Pippidi se gîndește la o monografie despre Tiberiu.

Asta dacă vremurile nu vor mai apăsa ca în debutul lui 1944 asupra spiritelor și inimilor și vor fi posibile comunicările între cercetătorii din diferite țări.

Monografia asta D.M. Pippidi n-o va scrie niciodată.

Au venit vremuri mult mai grele decît cele din februarie 1944.

Peste cîteva luni va avea loc Lovitura de stat de la 23 august 1944!