Cu puțin timp înaintea morții, dintr-un sanatoriu vienez, semna un pamflet contra legionarilor care-l atacau, în campanii de presă, pe Sadoveanu (textul va apărea postum în Adevărul literar şi artistic, pe 23 mai). A debutat, la 19 ani, sub pseudonimul G. Top. în revista umoristică Belgia Orientului, urmat de colaborări cu versuri grave, deloc în spiritul care-l va impune (paradoxal, la București, G.Top. e mai „moldovean” ca poet – liric şi nostalgic; ca „ieșean” e în schimb mult mai „muntean”: drăcos, acid, frivol-spiritual) – menționează criticul literar Paul Cernat într-un crochiu de excepție închinat lui Topârceanu.

Legătură cvasi-maritală cu Otilia Cazimir

Adevărata afirmare a poetului va avea loc cu o parodie la adresa autorului-valiză A. Mirea, compus fictiv din Şt. O. Iosif şi D. Anghel, ocazie cu care va fi invitat de Garabet Ibrăileanu ca adjunct al său la Viața Românească (episod relatat mai târziu în conferința Cum am devenit ieşean). Mutat la Iaşi, se desparte de soția (Victoria Iuga din NămăieștiMuscel) cu care a avut și un fiu (Gheorghe, numit la fel ca tatăl şi bunicul) şi leagă o prietenie cvasi-maritală de o viată cu „viețista” Otilia Cazimir. Cele mai reprezentative şi mai populare – dacă nu şi cele mai bune – volume de versuri ale sale sunt antebelice: Balade vesele şi triste, respectiv Parodii originale, ambele din 1916 – apreciază, în continuare, Cernat.

Prizonier la Turtucaia

Mobilizat în Primul Război Mondial în campania din Bulgaria, prizonier la Turtucaia, a dat, retrospectiv, câteva volume valoroase de proză – jurnale de campanie cu evocări de mare acuitate şi calități de frescă militară: Amintiri din luptele de la Turtucaia (1918), În ghiara lor… Amintiri din Bulgaria şi schiţe uşoare (1920) şi Pirin-Planina, epizoduri tragice şi comice din captivitate (1936). Prozatorul e comparabil valoric cu poetul. Succesul, în ambele ipostaze, a fost mare, dar ceea ce i-a fost iertat prozatorului nu i-a fost iertat poetului – consideră criticul Paul Cernat.

„Minunile Sfântului Sisoie”, memorabil

Câteva tușe cernatiene și despre proza lui Topârceanu: „Romanul neterminat Minunile Sfîntului Sisoe (1938), satiră anticlericală cu bătaie lungă, e memorabil. Nici Povestirile vînătoreşti, scrise împrenuă cu Sadoveanu (un maestru al genului) nu-s de lepădat. Doar agreabile sunt, în schimb, «prozele umoristice şi pesimiste» din Scrisori fără adresă. După 1918, mutat la Însemnări literare (alături de Sadoveanu, Ibrăileanu și D. Botez), revenit apoi la revista care l-a consacrat, Topârceanu combate, ca prim-redactor, grupările adverse, de la Sburătorul lovinescian la… toti ceilalți (fiind deseori nedrept, partizan, dar… à la guerre comme à la guerre)”.

 

Acuzat de afinități germanofile

Denunțat ca fost pro-german de inamicul Lovinescu, îi răspunde, distrugător, că în timp ce criticul făcea pe bolnavul ca să scape de încorporare, el era rănit pe front. Spre sfârşitul vieții ar fi stilizat, în redacția Vieții Românești, materialul brut al romanului-saga al lui Constantin Stere, În preajma Revoluției (opt volume), aducându-l la un bun nivel literar – mai notează Paul Cernat.

Taxat de „moderniști”

Ca şi, mutatis mutandis, Ion Minulescu, a plătit prețul canonic al popularității lirice, taxat fiind e reprezentanții modernismului înalt, ai neotradiționalismului şi ai avangardelor. Prejudecata elitistă potrivit căreia umorul, ironia, parodia, accesibilitatea ar fi incompatibile cu „marea poezie” l-au urmărit mereu. Departe însă de a fi un versificator ironic şi agreabil, de tip A. Mirea, baladistul şi „parodistul original” e un liric fermecător, valorificator subtil al formulelor neoclasice, cu care se joacă tandru şi virtuoz. A fost unul dintre cei mai buni poeți neoclasici ai noștri, de o modernitate subtilă”, evidențiază, pe bună dreptate, Paul Cernat.

 

Autor pentru copii

Pus pe muzică, madrigalul retro Balada chiriaşului grăbit a devenit superhit à la longue (s-ar putea edita oricând albume întregi de Greatest Hits), iar Balada morții e o capodoperă – consemnează Cernat. Mai departe: „De multe ori, parodiile sunt superioare originalelor parodiate (ca în Vara la țară, după Depărățeanu). Fabulistul şi autorul „pentru copii”, rămas în memoria multor generații (Acceleratul, Balada unui greier mic, Bivolul și coțofana, Cîți ca voi etc.), e un concurent redutabil (uneori) chiar pentru Arghezi. Când, în 1926, a luat Premiul pentru Poezie al SSR, a fost atacat de tinerii pro-Arghezi (autor pe care, în Blesteme, l-a parodiat strălucit)”.

 

În loc de concluzie

Lirismul melancolic și sentimental îşi dă jos măştile în Migdale amare (1926), volum șarmant cu titlu la fel de pleonastic precum Agatele negre ale aceluiași Arghezi (autor care a exercitat, asupra lui Top., o adevărată „anxietate a influenței”) – relevă Cernat. Ar fi comis și versuri licențioase, dar paternitatea lor rămâne încă incertă. Imediat, concluzia: „Un scriitor atașant, dincolo de mode, și un clasic modern a cărui cotă e în continuă creștere”.