Pornind de la militarul rus expulzat de România pentru acțiuni de spionaj, e bine să rememorăm cum se acționează în astfel de cazuri. O să apelăm la descrierea unei acțiuni de contraspionaj, descrisă de unul dintre profesioniștii care au participat la ea.

Obiectivul acțiunii era un grup de profesori de geografie veniți în țara noastră, dar scopul lor nu era de a vizita zona Neamțului, ci de a spiona cel mai mare zăcământ de uraniu, cel de la Tulgheș-Grințieș.

Veți vedea cum au acționat ofițerii de Securitate, metodele de descoperire a operațiunii de spionaj și de ”rezolvare” a situației fiind similar cu felul în care se desfășoară ele și acum.

Interesant – și plin de învățăminte pentru cei care am trăit ultimele trei decenii cu ochii pe tot ce se întâmplă – este că mina de uraniu a fost închisă la sfârșitul anilor 1990. Închisă este și acum și de curând, când era ”fierbinte” criza socială a închiderii minelor de cărbune, ministrul Energiei, Virgil Popescu, a vorbit de redeschiderea ei. Deocamdată totul este la nivel declarative!

Să ne lăsăm acum purtați de farmecul poveștilor de spionaj.

„Geograful”

Prin intermediul unui text semnat de colonelul (r) Gheorghe Diaconu, pentru revista Vitralii a Asociației Cadrelor Militare în Rezervă și în Retraere din SRI, pătrundem în tainele unei misiuni de contraspionaj economic.

E interesant cum a fost gestionată situația, fără violențele din filmele de spionaj, cu mult tact și diplomație. Probabil că era vorba de un schimb de experiență între ”țări surori și prietene”, adică din Blocul Estic, dar și dacă era o delegație a unei țări adversare, din punctul de vedere al Cortinei de Fier, tot așa s-ar fi acționat.

Ca și în cazul recentei expulzări a adjunctului atașatului militar al Ambadei Moscovei la București, depistarea unui spion nu înseamnă acțiuni la vedere, stridente, ci măsuri diplomatice.

România, ținta spionilor

Începând cu primele momente după evenimentele din decembrie 1989, ca toţi românii, am fost interesat să urmăresc în mod selectiv şi în limita timpului disponibil unele emisiuni TV şi articole de presă.

Doream să aflu pe ce cale urma să păşească România în viitor, obiectivele principale de dezvoltare economico-sociale preconizate, perspectiva relaţiilor externe etc.

În acest context, nu mică mi-a fost mirarea când unele persoane, cu pretenţii de mari politicieni, au încercat să demonstreze în diferite ocazii că România nu a deţinut şi nu posedă date, informaţii şi documente clasificate care necesită a fi protejate în spiritul reglementărilor prevăzute în actele normative în vigoare înainte de 1990.

În acest sens au susţinut fără rezerve ca străinii care ne vizitează ţara să fie lăsaţi să circule unde şi cum doresc. Sunt sigur că majoritatea românilor de bună-credinţă a reuşit lesne să cunoască din diverse surse interne şi externe că toate statele, indiferent de mărime, nivel de dezvoltare sau aşezare geografică, sunt foarte riguroase în relaţiile cu cetăţenii străini, având în acest sens statuate reguli şi norme juridice precise.

De altfel, cazuistica infracţională înregistrată de România, cât şi alte state în acest domeniu de-a lungul timpului îi contrazic pe cei în cauză. Acest lucru m-a determinat să scriu rândurile care urmează pentru a demonstra că şi România a fost şi este permanent în preocuparea structurilor de informaţii străine.

Ca urmare a schimburilor culturale statornicite între ţara noastră şi alte state încă înainte de 1990, am fost frecvent vizitaţi de grupuri de cetățeni străini, majoritatea acestora având preocupări corecte pe timpul şederii în România.

Profesori de geografie, o acoperire bună

Dar, totodată, în activitatea profesională am constatat că unele servicii de informaţii străine au folosit această posibilitate, infiltrând cadre sau agenţi de informaţii în ţara noastră cu obiective bine stabilite. Astfel, în anul 1979, în perioada sezonului estival, a venit în staţiunea Durău din judeţul Neamţ un grup de profesori de geografie străini.

Se cuvine a preciza că staţiunea menţionată este situată la poalele muntelui Ceahlăul, într-o zonă încântătoare atât vara, cât şi iarna, cu zile însorite, uneori ploi abundente, dar trecătoare, zăpezi bogate etc.

Pentru început, am avut impresia că acest grup de profesori de geografie este interesat de frumuseţile locului şi obiectivele turistice din zonă, după cum rezulta din primele informaţii obţinute. Dar a doua zi după sosirea în staţiune, o persoană de încredere ne-a relatat că membrii grupului ar deţine hărţi militare şi că sunt interesaţi de obiective economice, rezerve minerale, structura terenului etc.

În baza acestor informaţii, conducerea profesională a ordonat măsuri specifice pentru a verifica informaţia obţinută. Am fost însărcinat cu această misiune deoarece aveam în răspundere zona respectivă şi împreună cu alţi colegi ne-am implicat pe toată perioada cât grupul a rămas în staţiune pentru a descifra adevăratele preocupări ale acelor geografi.

Prin măsurile întreprinse, am stabilit că, în prima zi (grupul a rămas în staţiune 3 zile), geografii au efectuat deplasarea spre staţiunea Borsec, aflată la circa 40 km de Durău, traseu pe care au fost preocupaţi de obiective economice şi profilul lor, construcţii hidrotehnice, căi de comunicaţii, viaducte, structura acestora, lungime, lăţime, deschidere etc.

Zăcământul de la Grințieș

A doua zi grupul s-a deplasat pe acelaşi traseu până în apropiere de staţiunea Borsec, având preocupări similare ca în prima zi. În plus, conducătorul grupului, „Geograful”, împreună cu alte persoane, au manifestat interes sporit faţă de mina de uraniu aflată în localitatea Grinţieş, situată la 20 km de locul de cazare, încercând să stabilească date despre rezervele existente, procesul tehnologic, destinaţia minereului extras, structura personalului etc.

Demn de remarcat este faptul că toate activităţile desfăşurate de grup au fost întreprinse sub stricta coordonare şi supraveghere a „Geografului”. În fiecare dimineaţă, premergător deplasării, conducătorul grupului proceda la instruirea geografilor pentru a-i determina să stabilească toate aspectele ce prezentau interes pentru acesta.

În scopul verificării dacă datele stabilite de fiecare în parte sunt reale, conducătorul grupului le-a indicat să încerce în limbile engleză sau franceză ca, prin persoanele cu care intră în contact, să constate veridicitatea acestor aspecte.

Prin măsuri specifice am mai stabilit că informaţiile şi datele obţinute de membrii grupului pe parcursul celor trei zile de sejur în staţiunea Durău au fost concentrate de „Geograf”.

Probele acțiunii de spionaj

Am reuşit, de asemenea, să identificăm la conducătorul grupului mai multe hărţi militare la scara 1:25.000, care cuprindeau peste jumătate din suprafaţa României, inclusiv zona în care au staţionat şi împrejurimi.

În acest context, am constatat că toate datele şi materialele concentrate la străin au avut importanţă deosebită pentru acesta, întrucât în fiecare zi două persoane din grup supravegheau locul de cazare.

Toate aceste elemente demonstrau, neîndoielnic, că străinul a fost preocupat pe timpul şederii în România să culeagă date şi informaţii care pentru un simplu turist nu aveau nicio relevanţă.

La ieşirea din ţară, la punctul de frontieră, „Geografului” i-au fost reţinute toate însemnările, inclusiv hărțile militare pe care marcase punctele de interes.

Confirmarea - O PĂRERE …

Confirmarea acțiunii de contraspionaj vine tot din revista Vitralii, trei numere mai târziu, de la colonelul (r) Dumitru Zanfir. Iată ce scrie colonelul despre acțiunea din 1979, privită prin prisma anilor de după Revoluție:

Întrucât citesc pe nerăsuflate fiecare număr al revistei „Vitralii – Lumini şi umbre”, evident că nu mi-a scăpat articolul interesant al colonelului (r) Gheorghe Diaconu din nr. 23, intitulat „Geograful”, care relatează o acţiune contracarată în anii 80 de contraspionajul economic de pe raza judeţului Neamţ.

Dar la fel de adevărat e că nu mă prea dau în vânt după presa locală, din varii motive, mai ales că, din păcate, uneori aceasta a cedat unor presiuni, alergând după senzaţional, publicând destule alegaţii şi articole nereale sau chiar tendenţioase la adresa foștilor ofițeri de securitate, fireşte, în spiritul libertății de expresie din democraţia noastră originală.

Într-o bună zi, de după „Schimbarea la faţă” (semn bun?), mă trage de mânecă domnul colonel (r) Aurel Mihalcea, preşedintele ACMRR-SRI Neamţ, şi mă întreabă cumva misterios: „D-le, ai citit Realitatea din 6 august?”. Bănuiţi răspunsul! „Vezi că ziarul e pe masa de lucru de la sediul Sucursalei”.

Şi, într-un moment de relaxare, merg la sediu, deschid ziarul şi văd pe o pagină întreagă un articol intitulat „Spionii”, oarecum pompos, dar şi interpretabil (cu tendinţe pro şi contra, după gust). Mi-am zis că iar „au pus-o” pe noi, băieţii. Aveam să mă înşel şi m-am bucurat că mi s-a întâmplat aşa.

Zăcământul vizat de spioni, abandonat de români din lipsa banilor

Sub semnătura d-lui redactor Mihai Sava, de la ziarul local „Realitatea”, era un articol scris decent, imparţial, fără comentarii otrăvitoare, dar şi fără elogii, care relua episodul relatat de colonel (r) Gheorghe Diaconu în revista noastră, în maniera publicistică strict informală şi cu conotaţii şi trimiteri directe la economia judeţului Neamţ, din punctul de vedere al contraspionajului economic.

Scrie autorul: „Tentativa de spionaj a fost dezvăluită în ultimul număr (nr.23, concret) al revistei «Vitralii – Lumini şi umbre», publicaţie a veteranilor S.R.I.”.

Dincolo de surpriza plăcută, articolul m-a impresionat şi prin potenţiala sensibilizare a puterii locale, dar şi centrale, în scopul reluării activităţilor de exploatare a zăcămintelor de uraniu din zona Grințieș-Neamţ, obiectiv strategic de importanţă naţională.

Însă, după cum se afirma în ziar, „marea problemă în redeschiderea minei este, în continuare, lipsa banilor, dar şi faptul că terenul aparţine domeniului Sturdza. Deşi în proiect este specificat faptul că acesta trebuie susţinut financiar de Compania Naţională a Uraniului, reprezentanţii companiei afirmă că aceasta nu poate să suporte o astfel de cheltuială.

În acest context, o comisie interministerială lucrează la o notă de fundamentare care să justifice nevoia exploatării acestei resurse şi care să clarifice lucrurile în privinţa finanţării, notă ce va fi transmisă Comisiei Europene. Se încearcă, aşadar, identificarea unor posibile surse de finanţare, dar se are în vedere şi atragerea de investitori care să aibă acelaşi obiect de activitate – extracţia de uraniu”.

Mai mult, ceea ce mulţi con-judeţeni nu au cunoscut, în articol s-a făcut şi un scurt istoric al explorării şi exploatării zăcămintelor de uraniu din zonă, ceea ce induce, în subsidiar, şi interesul atât al ofiţerilor de informaţii, înainte şi după 1990, pentru protejarea acestor bogăţii, cât şi al serviciilor secrete străine de a le cunoaşte, evident la modul „dezinteresat”.

Citez din nou: „Uraniul ce ar putea fi extras din subteranul localităţilor Grințieș şi Tulgheș (Harghita) rămâne singura sursă autohtonă de alimentare a reactoarelor de la Cernavodă. În zona Grințieș, cercetarea geologică a început în 1963. După o scurtă perioadă de prospecţiune, s-a trecut la exploatarea perimetrului şi conturarea zăcământului. În trimestrul I al anului 1998 exploatarea a fost oprită din cauza lipsei de finanţare. De asemenea, în perioada 1998-1999 s-a negociat cu Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale acordarea licenţei de exploatare pentru partea nordică a zăcământului. În aceeaşi perioadă a fost elaborat un studiu de fezabilitate pentru deschiderea părţii nordice a zăcământului, în vederea exploatării”.

Relevantă în acest context mi se pare şi reacţia primarului comunei Grințieș şi revin la articol: „posibilitatea redeschiderii minei de uraniu îl încânta pe primarul Vasile Alexandroaia: Ar fi o investiţie benefică pentru comunitatea noastră, de fapt pentru toată Valea Muntelui, în ceea ce priveşte locurile de muncă. Sunt asaltat de cereri din toate comunele limitrofe. Se preconizează că se vor crea aproape 1.200 locuri de muncă”.

Am scris aceste rânduri sub impulsul unui amestec de mândrie profesională, patriotism local şi chiar al conştiinţei apartenenţei mele la o breaslă numită, pe bună dreptate, de Intelligence. Şi poate şi dintr-un incorigibil optimism că implicarea revistei noastre, a mass-media locale, a tuturor celor de bună-credinţă se va simţi şi în judeţul meu, inclusiv prin acest demers redacţional, pentru refacerea economiei locale.