Sacru, misterios, vindecător, seducător, indispensabil, parfumul a străbătut istoria odată cu omul.

Perceput inițial ca un liant între muritori și divinitate, considerat apoi leac și protector împotriva molimelor, folosit dintotdeauna pentru stimularea atracției între parteneri, parfumul se încadrează perfect în descrierea făcută de Michael Edwards, erudit cunoscător și autor al Ghidului "Parfums du Monde": „este un poem silenţios, parte a limbajului invizibil al corpului. Ne poate însori zilele, bântui nopţile şi însoţi lanţurile amintirilor”. Esențele anticilor Descoperirile arheologice relevă că parfumul era creat, utilizat și comercializat încă de pe vremea sumerienilor, locuitorii din sudul Mesopotamiei (Irakul de astăzi) și unul din cele mai vechi popoare. Primul chimist al omenirii ar fi fost Tapputi, o creatoare de parfumuri, al cărei nume este menționat de o tăbliță cuneiformă datând din mileniul al doilea î. Hr. Tehnica sa consta în distilarea de flori, ulei și obligeană. Amestecul era filtrat și din nou distilat, operațiunea repetându-se de mai multe ori. Toate popoarele lumii antice foloseau cantități însemnate de parfum, dar egiptenii erau de departe cei mai importanți consumatori. În Alexandria existau chiar câteva  laboratoare în care se preparau prețioase balsamuri utilizate atât pentru parfumarea corpurilor, cât mai ales în cadrul ritualurilor religioase și în ceremoniile funerare (îmbălsămarea rămășițelor celor decedați). Aşa de concentrate au fost unele dintre uleiuri, că și după 3300 de ani de la moartea lui Tutankhamon, la deschiderea celebrului său mormânt, o urmă de parfum se simțea încă! Esențele parfumate – în special smirna și uleiurile de scorțișoară - erau folosite în procesul de îmbălsămare a cărui durată varia între 40 și 70 de zile. Despre Ramses al III-lea se spune că, în cei 31 de ani de domnie, a dus ofrandă la templul lui Amon peste 9000 de vase cu tămâie și uleiuri parfumate. Tămâia, mai prețioasă ca aurul Unul dintre primele și cele mai utilizate parfumuri a fost tămâia (substanță rășinoasă), produsă la început în Oman, considerată la un moment dat mai prețioasă chiar decât aurul și care a avut o contribuiție importantă la crearea regatelor arabe. Tămâia este adesea menționată și în Biblie. De 113 ori numai în Vechiul Testament, dar, cu diverse ocazii, se fac referiri și la scorțioșoară, acantă, mir, nard, aloe, șofran, etc. Comerțul cu parfumuri a adus prosperitate orașelor feniciene și grecești. În Cipru, parfumurile au devenit foarte la modă după ce în compoziția lor, pe lângă ierburi și condimente (migdale, coriandru, mirt, bergamotă), au intrat esențe de trandafir, iris, crin sau iasomie, iar în Corint acestea se vindeau în vase speciale. Cele mai vechi relicve care demonstrează că producerea parfumurile era încă din antichitate o treabă serioasă au fost descoperite în Pyrgos, Cipru, în urmă cu cinci ani. Vechimea lor a fost evaluată la aproximativ 4000 de ani, iar sticluțele de parfum, vasele de mixare, rețetele de preparare din Pyrgos erau, de fapt, rămășițele unui uriaș laborator de parfumuri cu o suprafață de peste 4000 metri pătrați. Apele reginelor Tehnicile de preparare erau însă rudimentare, menținându-se astfel până la sfârșitul Evului Mediu: ingredientele utilizate - scoarțe, rășini, rădăcini sau de origine animală precum moscul – erau măcinate, zdrobite, fierte, impregnate cu uleiuri sau grăsimi, etc. Cu toate că romanii erau buni cunoscători și poate cei mai rafinați consumatori ai parfumurilor, nu au adus inovații importante tehnicilor de prepare, dezvoltate abia prin secolele al IX-lea și al X-lea, de către savanți persani și arabi. Deși principiile sale de funcționare erau cunoscute din antichitate, una din primele descrieri ale alambicului se răgăsește în ”Cartea Parfumului și Distilării” a chimistului arab Al-Kindi (Alkindus) și în care sunt, de asemenea, incluse peste o sută de rețete de preparare a uleiurilor, balsamurilor și apelor parfumate. O contribuție importantă îi revine savantului, filosofului, scriitorului și chimistului iranian Ibn Sina (Avicenna), care introduce procesul de extracție a uleiurilor din flori prin distilare, procedeu folosit și astăzi (ca și denumirea de alambic, cuvânt de origine arabă - al 'inbiq). A început cu trandafirii iar creația sa – apa de trandafiri – a devenit extrem de populară datorită faptului că era mai delicată, mai ușor și mai comod de folosit decât amestecurile greoaie de uleiuri și ierburi sau petale zdrobite. Știința parfumeriei, arta preparării parfumurilor, pătrunde și în Europa în secolul al XIV-lea datorită răspândirii islamului. Primul parfum modern a fost creat în 1370, la comanda seducătoarei regine Elisabeta a Ungariei. Dar ”Apa Reginei Ungariei”, un amestec de esențe de rozmarin, macerat în alcool, nu a fost un simplu parfum, ci și un excepțional remediu pentru tratarea reumatismului. Parfumeria s-a dezvoltat mai ales în Italia renascentistă. Formule și rețete vechi, adunate din toată lumea, au fost fie reinventate, fie îmbunătățite. În secolul al XVI-lea, rafinamentele italiene au pătruns în Franța, grație mariajului lui Henric al II-lea cu Caterina de Medici, care a părăsit Florența însoțită de parfumierul său personal, Rene (Renato) Florentinul. Se spune că apartamentele reginei și laboratorul Florentinului, la fel de priceput și la prepararea otrăvurilor, erau conectate printr-un coridor secret, astfel încât să nu existe riscul scurgerii rețetelor secrete în afara palatului. Vive la France!  Grație lui Rene și a interesului tot mai mare manifestat de nobilime pentru parfumuri și alte pomezi, Franța ajunge curând unul din cele mai importante centre ale manufacturării parfumurilor și cosmeticelor. Între secolele al XVI-lea și al XVII-lea, parfumul era folosit mai ales pentru mascarea mirosurilor corporale determinate de igiena precară, într-o vreme în care se credea că băile prea dese sunt aducătoare de ciumă și alte boli. Dar parfumul era aplicat și asupra obiectelor de vestimentație. În special mănușile se parfumau iar meseria de parfumier era pe atunci adesea asociată cu cea de mănușar . Orașul Grasse devine un fel de capitală a parfumului, unde se perfecționează tehnicile de extragere a esențelor florale delicate. În secolul al XVIII-lea se parfuma totul: trupurile, veșmintele, accesoriile. Dar va mai trece încă un veac până la apariția pulverizatorului. Curții regelui Ludovic al XV-lea i se spunea "curtea parfumată", întrucât parfumurile erau folosite excesiv atât pe piele, cât și pe mobilier, haine și în încăperi. Ultima etapă revoluționară din istoria parfumului este plasată la sfârșitul secolului al XIX-lea, odată cu dezvoltarea industrială ale cărei consecințe sunt considerabile: fabricarea produselor de serie, înființarea marilor magazine, dar mai ales apariția primelor produse de sinteză, determinată de dezvoltarea chimiei organice. Aimé Guerlain, fiul întemeietorului dinastiei Guerlain, concepe în 1889 primul parfum care alătura elemente naturale și elemente de sinteză - vanilină și cumarină - acesta fiind practic momentul care marchează nașterea parfumeriei moderne.