După Uruguay şi Italia, Franţa a primit dreptul de a organiza cea de-a treia ediţie a Cupei Mondiale - în 1938, când norii negri ai celui De-al Doilea Război Mondial se adunau deasupra Europei.

Din cauza tensiunilor politice, câteva formaţii europene, printre care şi Austria, au decis să nu ia parte la turneul final. În Franţa 1938 a strălucit din nou Italia, echipa care cucerise titlul suprem cu patru ani înainte, pe teren propriu. La fel ca în 1934, dictatorul italian Benito Mussolini a jucat un rol foarte important în cucerirea trofeului Jules Rimet.

Mai multe partide memorabile, precum cea dintre Brazilia şi Polonia, încheiată cu scorul de 6-5 pentru sud-americani după prelungiri, sau confruntarea din primul tur dintre România şi Cuba (3-3) au făcut din Mondialul francez unul foarte spectaculos. România s-a oprit în optimile de finală, unde a pierdut rejucarea cu modesta echipă a Cubei.

Golgheterul turneului a fost brazilianul Leonidas, care a marcat şapte goluri, ducând Brazilia până pe locul trei în ierarhia finală. Italia a câştigat finala de la Paris, disputată pe stadionul Olympique de Colombes, cu scorul de 4-2 în faţa puternicei reprezentative a Ungariei. Colaussi şi Piola au reuşit câte o dublă pentru penisulari, care ieseau din nou învingători în Cupa Mondială.

Câteva luni mai târziu, gloanţele au amuţit fotbalul, iar o nouă ediţie a Cupei Mondiale avea să se dispute abia în 1950.

Stadioanele

Turneul final din Franţa s-a disputat în zece oraşe pe cele mai moderne arene din lume. S-au disputat meciuri pe stadioanele: Colombes (París), Parc de Princes (París), Fort Carre (Antibes), Víctor Boucquey (Lille), Velódrome (Marsilia), Le Meinau (Strasbourg), Parc Lescure (Boredeaux), Chapou (Toulouse), Cavée Verte (Le Havre) şi Velódrome Municipal (Reims).

Controversa Argentina, Uruguay, Statele Unite, Costa Rica, El Salvador şi Mexic au refuzat să participe la Mondialul francez din cauza deciziei FIFA de a alege din nou o naţiune europeană ca ţara organizatoare. Argentina a dorit să găzduiască turneul final, însă forul internaţional a refuzat propunerea alternării continentelor.

Vedeta

Leonidas - Inventatorul "biciletei" a cucerit publicul francez, care l-a supranumit "Diamantul negru" sau "Omul de cauciuc" pentru driblingurile sale. Marcator a şapte goluri în timpul turneului final, Leonidas ar fi putut depăşi această cotă dacă antrenorul nu l-ar fi lăsat pe bancă în semifinala cu Italia, menajându-l pentru o finală pe care Brazilia nu avea să o joace.

Surpriza

Ungaria - Vicecampioana mondială avea o echipă compusă din jucători profesionişti - un lucru rar întâlnit în acele vremuri. Cu un cuplu de atacanţi extrem de puternic, compus din Gyula Zsengeller şi Gyorgy Sarosi, care au marcat zece din cele 11 goluri reuşite de maghiari în timpul tunrului final, Ungaria a clacat însă în finală, unde italienii au câştigat cu 4-2.

Decepţia

Franţa - Echipele ţărilor organizatoare profitaseră din plin în precedentele două ediţii ale Cupei Mondiale şi atât Uruguay (1930), cât şi Italia (1934) au reuşit să ridice trofeul Jules RImet. Franţa a început turneul cu o victorie în faţa Belgiei, însă a pierdut în "sferturi", scor 1-3, în faţa Italiei, o formaţie care mai avea în teren doar trei jucători care câştigaseră titlul mondial cu patru ani înainte.