Viorel Hrebenciuc m-a contactat săptămîna trecută în calitatea mea de Istoric al Clipei postdecembriste, pentru a mă întreba unde să-mi trimită o carte cu dedicație.
Acest contrast e semnalat de autor în dese rînduri, sub puterea a ceea ce am numi ironia duioasă față de România. Iată descrierea momentului în care și-a depus scrisorile de acreditare, o capodoperă a privirii unui străin amabil asupra eternei Românii:
„Dimineaţa zilei următoare a fost dedicată ceremoniei formale de la Cotroceni, palatul prezidențial, în cadrul căreia mi-am prezentat scrisoarea de acreditare președintelui Iliescu. Agenda imediată era departe de practicile din Statele Unite, unde ambasadorii străini aşteaptă adesea luni de zile pentru a-și prezenta acreditarea în cadrul unei scurte ceremonii în Biroul Oval. În România, lucrurile stau altfel, acest fapt datorîndu-se fără îndoială relativei importante a şefului misiunii din Bucureşti, în comparație cu aceea a omologului său român la Washington.
În ziua de dinaintea ceremoniei, şeful de protocol al României a venit la reşedinţa mea ca să punem la punct cum avea să se desfăşoare marele eveniment. Am trecut în revistă împreună cu el o diagramă pe care pregătise și care arăta unde aveam să stăm eu şi preşedintele Iliescu, coregrafia ce avea să urmeze. Am fost instruit să țin într-o mînă scrisoarea prin care președintele Clinton mă numise ambasadorul Statelor Unite în România, să traversez camera pînă la locul unde avea să stea președintele Iliescu, să-i prezint cu mîna stîngă scrisoarea, iar apoi să dau mîna, folosindu-mi dreapta, moment în care aparatele de fotografiat aveau declanşeze, și cu asta misiunea avea să fie îndeplinită. Lucru tipic pentru România, a doua zi dimineața exista o nouă diagramă şi o nouă coregrafie.
Ne puteți urmări și pe Google News
Înainte de a mă îndrepta spre ceremonie aveam în minte o imagine a ambasadorului american în Marea Britanie și Irlanda de Nord străbătînd Londra, purtînd un joben și o tinută formală, stînd pe bancheta din spate a unei magnifice calești negre, ornamentate cu aur, trăsura fiind trasă de opt cai albi mîndri, mergînd să-şi arate acreditarea Majestății Sale, Regina. Această imagine era nelalocul ei din mai multe privințe. Trăsura care ne-a dus la ceremonie era o mică Dacie învechită, al cărei model era un vechi Renault francez, fabricat în România. Eu şi seful protocolului ne-am așezat pe bancheta din spate, care era stricată, si am pornit. Micul nostru convoi era condus de o maşină a poliției româneşti, tot o Dacie, cu sirena urlînd, urmată de Dacia noastră, apoi de două maşini ale ambasadei care îl duceau pe Barbara şi cinci oficiali superiori ai ambasadei.
Recomandările noastre
