Irina avea 20 de ani, dar puțina ei viață concentrase suferința unui întreg univers.  Un copil cu trup de femeie, o femeie cu suflet de copil, asta era ea.  Privea stingheră, frecându-și mâinile de emoție sau pur și simplu pentru că nu știa ce să facă cu ele. Era frumoasă, dar acum știu că ar fi dat orice să evadeze din trupul ăsta care îi adusese numai nenorociri.

– Bună ziua, domnule avocat. Vă mulțumesc că ați venit să mă vedeți. M-am și mirat când m-au anunțat că mi-a venit avocatul, pentru că eu n-am bani de așa ceva.

– Am fost desemnat avocat din oficiu, i-a răspuns sec și protocolar bărbatul. Mă plătește statul.

Vorbele lui sunaseră atât de tăios, de parcă ar fi fost trimisul lui Dumnezeu pe pământ, să-i mântuie pe păcătoșii cei netrebnici.

Și eu ce trebuie să fac? A întrebat Irina.

– Să-mi semnați aceste documente.

– Asta-i tot ?

– Da. Am înțeles că ați recunoscut fapta, deci vom merge pe o individualizare a pedepsei.

– Pe o ce ?

– Asta e problema mea. Sunt chestiuni prea tehnice ca să le pricepeți. O să vorbesc cu mama dumneavoastră să îmi aducă niște caracterizări de la vecini, prieteni.

– Eu n-am mamă, nici asta nu știți? Sau nu v-a spus domnul procuror ?

Irina era dezamăgită. Avocatul ăsta nu era ca cei pe care îi văzuse ea prin filme. Genul care face orice ca să își scoată clientul nevinovat.

– Totuși, nu vreți să știți cum s-a întâmplat? Poate mă răzgândesc și nu mai recunosc. Vreau să mă asculte și pe mine cineva.

– Nu știu la ce m-ar ajuta să vă ascult. Domnul procuror m-a chemat pentru o recunoaștere. N-am timp să ascult povești că mai am și alți inculpați care mă așteaptă.

– Atunci refuz să îmi fiți avocat. Am voie?

– Cum doriți, e dreptul dumneavoastră.

– O zi bună domnule avocat din oficiu. Sper să nu ne mai întâlnim niciodată.

 Și uite așa se duc naiba drepturile inculpaților, oricât de fundamentale ar fi ele. Irina a devenit un personaj de rechizitoriu, iar viața ei a fost capturată între coperțile unui stufos dosar penal. Nimeni n-o învățase ce să spună, cum și cât să vorbească, fusese singură împotriva tuturor.

Ce-i drept, procurorul îi dăduse un alt avocat din oficiu, la fel de interesat de cauză ca și primul. Totul se rezuma la un formalism lipsit de substanță, în care avocatul îl asista pe acuzat fără să știe care sunt acuzațiile, după care semna fără să citească declarații, procese verbale de aducere la cunoștință și, în general, cam tot ce i se punea sub nas.

Irina era acuzată de omor deosebit de grav și stătea arestată preventiv de mai bine de un an. N-o vizitase nimeni în timpul ăsta că părinți n-avea, bunica era și ea moartă, iar soră-sa zăcea în comă într-un pat de spital.

Începuse să se obișnuiască cu traiul după gratii, că altfel n-avea încotro. Îndurase ea pedepse mult mai rele decât asta. Își primea zilnic coaja de pâine și bruma de mâncare, mulțumind bunului Dumnezeu că la pușcărie n-avea cine să-i rupă oasele.

Colegele de celulă se cam temeau de ea- mai toate erau fie condamnate, fie acuzate de fapte lipsite de violență. Femei de casă, ce nu striviseră mai mult de un gândac de bucătărie în viața lor, tremurau la gândul că printre ele se află o criminală. În general, în pușcărie oamenii se diferențiază ca infracțiunile din codul penal.  Ăia cu fapte grave sunt ocoliți, dar temuți. Nu-i de colo să fii acuzat de omor deosebit de grav. Cu atât mai mult pentru o femeie.

Dar Irina mai avea o calitate care îi atrăsese disprețul celorlalte femei – fusese prostituată de lux.

Și curvă și criminală, asta e prea de tot.

– Păi dacă nu le ajunge munca cinstită e mai ușor să dai din fund.

– Ce ți-ar mai fi plăcut și ție să ai fund din care să dai, hai mai taci din gură.

– Ce vorbești tu de muncă cinstită, Vasilico? Tu cu delapidarea ta de două milioane ești cinstea întruchipată, nu?

– Auzi, eu măcar am făcut-o cu capul nu, cu altceva.

– Acum, fiecare cu ce are mai de preț. Ia mai lăsați fata în pace că nu v-a făcut nimic.

Cea care îi luase apărarea Irinei era o fostă judecătoare, acuzată de fapte de corupție. Curiozitatea profesională o îndemna să se apropie de Irina. Fata asta ascundea o poveste interesantă. Judecătoarea a încercat să intre în vorbă:

– Câți ani ai, Irina?

– De unde știi cum mă cheamă?

– Aici toată lumea se cunoaște cu toată lumea. Sunt sigură că și tu știi numele meu.

– Nu te cunosc. Lumea vorbește că ai luat șpagă pentru dosare. Nu-mi pasă. Oricum toată justiția e coruptă. – Și despre tine vorbește lumea că ești o curvă și o criminală. Dar eu nu mă grăbesc să judec. – Păi uite că eu chiar sunt și curvă și criminală.

– Ești prea aspră cu tine. Dacă vreodată simți nevoia să vorbești cu cineva, sunt aici.

– Dacă și judecătorul care o să mă judece e corupt ca tine?

Sinceritatea întrebării era răscolitoare. Ce să-i răspundă? Copila asta avea tot dreptul să se îndoiască. Realiza că orice ar fi spus nu i-ar fi redat Irinei încrederea.

– Nu toți judecătorii sunt corupți, vei vedea. O să ai parte de un proces corect.

– Tu nu știi pe cine am omorât. Oamenii ăia sunt răzbunători și au foarte mulți bani. Aproape mi-au omorât sora.

Judecătoarea s-a ridicat să plece. Irina a prins-o de mână fără să spună nimic și fără să o privească. Au stat așa minute în șir, ca două statui de ceară ce par vii, dar se topesc la prima atingere. În sfârșit cineva voia să o asculte.

– Vrei o țigară ?

– Nu fumez, Irina. S-au așezat una lângă cealaltă, punându-și gândurile în ordine.

– Părinții mei au murit când aveam 10 ani. Ne-a crescut bunica cum s-a priceput și ea. E greu la țară cu două fete pe cap. Cu toate astea ea s-a chinuit și ne-a ținut pe amândouă la școală. Muncea de dimineața până seara ca să ne cumpere mâncare și haine. Soră-mea a fost un copil tare bolnăvicios. Noroc că aveam un vecin doctor la Buzău și ne aducea medicamente.

Acum vreo patru ani a avenit la bunica o femeie din sat și i-a spus că băiatul ei și-a făcut firmă de recrutare pentru Spania.

– Ce-i aia recrutare? A întrebat bunica.

– Adică le găsește loc de muncă, babo. N-o trimiți pe Irina ca să te mai ajute cu banii?

– Ba n-o trimit. Irina mea se face doctoriță la Iași.

Femeia a râs de gândurile bunicii și m-a abordat direct :

– Auzi Irino, cât o mai chinuiți pe a bătrână? N-a muncit destul pentru voi?

Și eu ce să-i fac, tanti Elena? Că nu mă lasă să mă angajez, zice să termin școala să mă fac doctoriță.

– Nu-i de tine asta, ești prea frumoasă și deșteaptă ca să ajungi întrun spital. Nu vrei tu să mergi în Spania să lucrezi?

Și cu soră-mea ce fac?

– Îi trimiți bani și când te pui pe picioare o iei și pe ea.

– Nu pot, că asta chiar vrea să învețe să se facă doctoriță.

– Atunci o lași în pace. Îți vezi de viața ta și le trimiți bani.

Și câți bani, tanti Elena?

– La început cam două-trei mii de euro. Pe urmă vezi și tu.

– Da nu știu limba.

– Nici nu-ți trebuie.

Și uite așa m-am trezit în Spania. Am lăsat-o pe bunica în lacrimi. Soră-mea, supărată și ea, îmi tot citea de pe internet despre alte fete care au ajuns prostituatele Europei. În microbuzul cu care am plecat mai erau zece fete de prin toată Moldova, dar nici una dintre ele nu știa ce vom face odată ajunse în Spania. Era prima dată când ieșeam din țară și am stat cu fața lipită de geam minunându-mă de toate frumusețile.

Când am ajuns ne-am cazat la un motel de la marginea unui oraș. Pentru mine arăta extraordinar, dar alte fete ziceau că era o mizerie. Am căzut frânte de oboseală. În toiul nopții am simțit o mână care îmi apăsa gura și o respirație urât mirositoare care m-a trezit.

– Holla hermosa.

Atât am auzit, după care am intrat în panică. Eram singură într-un pat, iar un bărbat încerca să mă dezbrace. Am început să țip, moment în care m-a lovit. Am leșinat câteva clipe. Când mi-am revenit, în jurul meu se aflau patru bărbați care râdeau și mă priveau. Am simțit că nu mai am haine și am vrut să mă acopăr. Bărbatul care mă lovise m-a oprit.

– Ești virgină? M-a întrebat unul dintre ei.

În momentul ăla a intrat tanti Elena:

– Ce plângi ca proasta? Desfăți picioarele alea că oamenii ăștia n-au plătit ca să se uite la tine.

– Tanti Elena, ce se întâmplă? Ce vor de la mine?

– Nu mai face pe mironosița că știi foarte bine. Parcă ar fi prima dată!

– Dar mi-ați promis altceva. Eu n-am făcut asta în viața mea.

– Te pomenești că ești fată mare și a dat norocul peste mine? Mărim prețul, asta facem.

Femeia s-a târguit cu cei patru spanioli, dar la vremea aia nu pricepeam ce vorbesc. Cert e că virginitatea mea a îmbogățit-o pe tanti Elena, iar cei patru proxeneți au hotărât să mă cumpere.

Cu sufletul ghemuit de frică, mă uitam spre fereastră cu gândul să strig după ajutor. M-am repezit fără să mă gândesc și am reușit să deschid geamul și să mă arunc în gol. Numai că unul dintre cei patru spanioli mi-a ghicit gândurile și m-a prins de picior, alungându-mi moartea salvatoare.

– Trebuie să-i dăm o lecție curvei. Ce dacă e virgină, nu putem să ne bucurăm și noi un pic?

Au tras la sorți care să fie norocosul și a câștigat cel care mă lovise. Avea o înfățișare înspăimântătoare și o forță care te paraliza. Mi-a sfâșiat hainele și m-a trântit pe jos. În cădere mi-am fracturat clavicula dreaptă, iar osul aproape că mi-a străpuns carnea. Urlam de durere. Călăii din jurul meu se distrau. Au înghițit fiecare câte o pastilă și se încurajau unul pe celălalt. M-au stors ca pe o vită și m-au despicat ca pe un animal. Nu mai simțeam nimic. Leșinam periodic. Mi-era doar sete. Și scârbă, o mare scârbă.

Îmi cer iertare cititorilor că n-au aflat sfârșitul, dar povestea nu putea fi sugrumată ca să încapă într-o singură pagină. Numărul viitor veți afla și deznodământul.