Un ipocrit de mare forță morală. REFLEXUL DE CULTURĂ
Editura Evenimentul si Capital

Un ipocrit de mare forță morală. REFLEXUL DE CULTURĂ

Autor: | | 1 Comentarii | 1486 Vizualizari

Un articol dintr-un mai vechi „The New Yorker” dedicat unor biografii ale lui Seneca îmi amintește că, grație maturizării unei noi generații de latiniști români, cu Ioana Costa în frunte, Seneca a devenit accesibil publicului larg de la noi, în ultimii ani - la început în colecția „Plural” a editurii Polirom, apoi în foarte simpatice ediții ale unei edituri care chiar așa se cheamă, „Seneca Lucius Annaeus”.

Pe rafturile librăriilor, noile apariții Seneca au o identitate grafică atractivă, pe mă- sura gîndurilor pe care le conțin. Editorii au dreptate să-l aducă pe Seneca sub ochii cititorilor de azi; pentru spiritul contemporan, Seneca este un autor foarte vandabil, chiar dacă România de azi numai stoică nu este. Lumii de azi îi fac foarte bine gîndurile lui Seneca, mai ales pentru că nu știi bine dacă stoicismul său întrece sau este întrecut de talentul oratoric.

Dacă te iei după viața lui Seneca, răspunsul e clar: oratoria bate tot. Seneca este un briliant retor, cu o ușurință nemaipomenită în mînuirea dubiului și argumentului printre formule de o surprinzătoare certitudine. De o inteligență briantă, Seneca are toate datele pentru a fi, în România de azi, un vorbitor sau un scriitor de succes. Era un stoic în plan intelectual, poate pentru că așa fusese mentorul său ori poate pentru că stoicismul se purta la Roma. Altfel, i-a plăcut mult luxul, a dobîndit averi însemnate nu neapărat prin mijloace morale și s-a gudurat cît a putut pe lîngă împăratul dement Nero. Și nu pentru că acesta era dement (ceea ce ar putea fi de interes pentru un filozof, admit), ci pentru că era împărat. De altfel, ca multe alte lucruri bune pe lumea asta, este o mare plăcere să pledezi pentru stoicism, dar un mare chin să-l trăiești.

În primăvara anului 65 d.H., Nero a aflat despre o vastă conspirație care urma să-l asasineze și să-l instaleze împărat pe Gaius Piso – un nobil bogat, arătos, patron al artelor și, grav!, plăcut de toată lumea la Roma. Nero a reacționat firesc. Adică brutal. Aproape 40 de oameni au fost forțați de gărzile sale să se sinucidă și cam tot pe-atîția au fost surghiuniți pe viață. Printre cei forțați la suicid s-a aflat și Seneca. Filozoful și-a clamat pînă în ultima secundă nevinovăția și, spun istoricii, e foarte posibil chiar să fi fost nevinovat în acea speță. Cert este că sinuciderea lui , forțată de un împărat nebun care i-a fost și discipol, l-a salvat în ochii posterității. Și astăzi citim Seneca cu gîndul la martirajul lui final, uitînd comportamentul său pe tot parcursul vieții. Dar, parafrazînd o mostră de înțelepciune populară, e bine să te iei după ce scriu filozofii, nu după ce fac ei.

Poate că cel mai rușinos episod din viața lui Seneca a fost scrisoarea pe care, în 59, a ticluit-o în numele lui Nero , la cererea sa, după ce prima tentativă a împăratului de a-și ucide mama a eșuat. Împăratul va persevera și, a doua oară, va reuși. Chiar dacă Tacitus, Suetoniu și Dio Cassius oferă scenarii oarecum diferite despre moartea Agrippinei, e cert că, din motive variate, împăratul a decis să-și ucidă mama într-un chip spectaculos: îmbarcînd-o pe o corabie anume construită ca să se scufunde. La început trebuia să se prăbușească puntea și apoi să se deschidă găuri în cocă. Puntea s-a prăbușit, dar nu chiar așa cum era plănuit, așa că Agrippina a scăpat, murind unii dintre însoțitorii ei. Apoi, găurile s-au deschis, dar corabia nu s-a scufundat imediat din cauza faptului că puntea se prăbușise astfel încît a devenit un fel de plută. Agrippina a avut timp să sară în mare și să înoate. Una dintre slujitoarele sale a înotat înapoi către vasul care continua să plutească strigînd după ajutor și pretinzînd că ea este Agrippina, gîndinduse că așa îi va motiva în plus pe marinari să o salveze. Ba bine că nu, auzind dintre valuri că Agrippina cere ajutor, marinarii au lovit-o pe servitoare cu răngile și au înecat-o. Pe asta s-au bazat cînd, întorși la mal, i-au raportat lui Nero că misiunea fusese îndeplinită. Doar că, la scurt timp, Împăratul a aflat că mama lui reușise să înoate spre țărm și fusese salvată de niște pescari. Ca să încheie treaba, Nero a trimis o trupă de asasini care fie au forțat-o la sinucidere, fie au ucis-o chiar ei – asta nu știm exact. În orice caz, așa a murit teribila Agrippina Minor Iulia, mama lui Nero, sora lui Caligula. Sigur, nici Agrippina nu era ușă de biserică, șirul victimelor ei este impresionant, ca și evantaiul larg de mijloace pe care le-a folosit pentru a elimina pe mulți, dar nu despre asta e vorba aici.

Pentru că maricidul nu era bine văzut nici măcar în acea Romă sîngeroasă și mai ales pentru că asasinarea Agrippinei se consumase atît de penibil, Nero avea o problemă, cum am zice azi, ”de imagine”. Rostul întregii tărășenii cu corabia anume făcută să se scufunde era să arate moartea Agrippinei ca pe un accident pe mare și Nero să-și poată arăta suferința poporului. Cum întreaga afacere s-a întors rău, Nero a avut nevoie rapid să răspîndească în oraș versiunea lui înainte ca romanii să afle cine știe cum alte versiuni ale tragicei întîmplări. Lupta de PR nu e o invenție a zilelor noastre – cînd se întîmplă ceva, contează versiunea care ajunge mai întîi la urechea poporului și nu adevărul. Seneca însuși era de părere, de altfel, că adevărul nu folosește la mare lucru. Așadar, Nero a apelat la Seneca. Filozoful a scris, în numele împăratului, o scrisoare către Senat în care întoarce faptele aiuritor - cum ar zice americanii experți în PR, le da un „spin” stupefiant. Sub semnătura lui Nero, textul lui Seneca anunța Senatul că Agrippina plănuise o lovitură de stat (ceea ce era plauzibil, pentru că personajul era în stare – o dovedise cu vîrf și îndesat) și că se sinucisese cînd aflase că Nero a prins de veste. Iar partea eșuată a asasinatului a fost abil interpretată ca o intervenție a zeilor în favoarea Împăratului: cînd Agrippina a vrut să fugă, s-a scufundat corabia și abia a scăpat revenind la țărm, unde s-a sinucis. În realitate, Agrippina se urcase pe corabia-capcană la invitația lui Nero, care i-o dăruise la finalul unor serbări pe care, la invitația lui. cei doi, mamă și fiu, le petrecuseră, afectuos, împreună. Seneca era foarte bun să întoarcă lucrurile din condei.

Pagina 1 din 2



Stirile zilei

Alte articole din categoria: Opinii EVZ

Alte articole din categorie

capital.ro
libertatea.ro
rtv.net
fanatik.ro
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
playtech.ro
unica.ro
dcnews.ro
stiridiaspora.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE ŞI

Articole salvate