Nu putem vorbi despre 13-15 iunie fără a vorbi despre Ion Iliescu.

Care nu a dispărut. Nu s-a ascuns. Nu s-a retras.

Ion Iliescu e bine mersi şi înfierează cu aceeaşi mânie - căreia nu-i mai spune proletară, dar care sună absolut identic – pe cei care îl deranjează. De exemplu, duşmanii psd -ului sunt duşmanii lui. Dar şi alţii. De exemplu, duşmanii Moscovei. Chiar dacă el nu o spune aşa.

Ion Iliescu nu tace. El stabileşte principii morale, criterii de evaluare civică, dă note de valoare şi decenţă politică, măsoară IQ-ul şi cultura politică a celorlalţi, emite judecăţi şi dă sentinţe, ştie oricând ce este cel mai bine pentru România. Aruncă la gunoi telegramele wikileaks care, după el, nu sunt decât nişte bârfe (Vă mai amintiţi to'arăşu cu ce plăcere ascultau bârfe băieţii noştrii de încredere, miliţienii, securiştii şi activiştii de partid?). Ne bagă şi ne scoate din criză. Criză de care e de vină doar prezentul lui Băsescu nu şi trecutul lui. Le ştie pe toate dar nu le spune cu voce tare. (Cel mai bine era tot ca înainte dar cu el în locul lui Ceauşescu, nu-i aşa to'arăşu?)

Lui Ion Iliescu nu i-a părut nicio clipă rău.

Ion Iliescu nu şi-a cerut iertare.

Ion Iliescu nu a arătat decât regrete pentru devierile tovarăşului Ceauşescu, cel care “a întinat nobilele idealuri ale comunismului” – după cum chiar el a declarat la începuturile din ’90.

Pentru Ion Iliescu, asasinatele, reprimarea cruntă, detenţia politică, torturare şi omorârea, destinele frânte, sărăcia şi foamea, terorizarea psihică, alienarea, deformarea structurii umane normale, deportarea, tâlhărirea, aculturalizarea a milioane de români nu au existat, sau dacă au existat atunci au existat pentru că ăia care le-au păţit, nişte golani, duşmanii poporului, o meritau.

Ion Iliescu pare a avea o conştiinţă curată, luminoasă. Dacă l-ai întreba sunt sigur că asta ar şi declara: Că nu are ce să-şi reproşeze. Poate nişte chestiuţe mici care mai curând ar înduioaşa decât ar îndemna la condamnare. Nu spune el că este o victimă a represiunii ceauşiste? Nu e el primul revoluţionar al ţării? Nu a ajuns el, după vreo 30 de ani de fruntăşie comunistă – cu toate cele din panoplia respectivă – un dizident muritor de foame pe post de director la Editura Tehnică?

Şi tot ca în filme, Ion Iliescu rânjeşte şi hohoteşte lugubru peste morţii comunismului lui, peste morţii revoluţiei lui, peste toţi ceilalţi amintiţi mai sus, dar şi peste noi şi prezentul nostru şi peste copii noştri şi viitorul lor.

Comunism  = mafiotism

Ion Iliescu nu e singur. Nu, el nu este decât un cap, poate nici cel mai de seamă, al balaurului.   

Exact ceea ce trăim: dezastrul, haosul, falimentul acestui stat construit strîmb după ’89 de el şi de gaşca lui de activişti, securişti, miliţieni… – nu ca o negaţie, ci ca o continuitate a holocaustului comunist anterior.

Minciuna, abuzul, incompetenţa, lipsa de reponsabilitate, aroganţa agresivă, dispariţia solidarităţii umane şi sociale reale, hoţia, tâlhăria, jaful generalizat de acolo, de la ei, vin.

Statul mafiotizat de acolo vine.

Politicienii ticăloşi, inculţi, proşti, lacomi, egolatri, iresponsabili, cruzi, aroganţi, tâlhari de acolo ne vin.

Disoluţia autorităţii, nelegiuirea în locul respectului legiuirii, de acolo vin.

Legile strâmbe, şchioape, chioare sau chiar oarbe de-a dreptul, aşezarea politicienilor deasupra legii, de acolo vin.

Faptul că, după modelul politicienilor, magistraţii şi poliţiştii nu respectă legea, pe care ei trebuie, printre primii, să o apere, de acolo vine.

Poliţia şi justiţia înfrăţite cu mafia, de acolo vin.

Funcţionarii leneşi, obraznici şi corupţi, de acolo vin.

Nu Ion Iliescu le-a făcut pe toate, dar a fost cel dintâi, a fost fruntea, mintea, îndrumătorul,  conducătorul, apoi simbolul celor care le-au făcut în aceşti 24 de ani.

Nu tot ceea ce este rău a fost făcut de el, dar el este în tot ceea ce e rău, pidosnic, potrivnic, invers în România. E posibil ca şi fără el lucrurile ar fi mers oarecum pe un făgaş similar, căci balaurul era prea mare şi prea determinat; dar el, şi nu altul, a fost acolo în posturile amintite mai sus, el a avut o cotă de popularitate nemaiatinsă de niciun alt preşedinte al României, el ar fi putut să încerce să ducă ţara asta năpăstuită într-o altă direcţie. Chiar dacă ar fi fost sacrificat politic sau omorât. Ce altceva mai măreţ ar fi putut să i se întâmple? Ce altă şansă de a te împăca cu istoria?

Dar el, nu: a fost acolo şi a tunat şi fulgerat împotriva altora, a înfierat realele sau pretinsele metehne ale altora, dar a ascuns, patronat, girat, oblăduit, bine cuvântat toate matrapazlăcurile, hoţiile, tâlhăriile, ticăloşiile, crimele împotriva românilor, înfăptuite de ai lui.

Nu s-a dezis de ei, nu i-a dezvăluit, nu i-a înfierat cu cunoscuta lui mânie, încă şi mereu, proletară.

A fost acolo şi nu a zis nimic. Aşa cum nu zice nici azi. Decât despre alţii. Care alţii? Păi, depinde ce negociem cu ei, ce folos ne aduc!

Îl văd, îl ascult, aud şi citesc depre Ion Iliescu în fiecare săptămână. Se simte bine, e în formă, mereu vioi, vigilent, sfătuitor, ironic, acid, zâmbitor, agresiv, ultimativ. Le ştie cel mai bine pe toate, combate, organizează, luptă. Citeşte şi ne povesteşte şi nouă. Ca să ne lumineze.

Este evident că doarme bine, că nu-l deranjează nimic din interior. Pentru cineva care nu a trăit aici şi nu ştie, Ion Iliescu poate părea un omuleţ corect, documentat, simpatic.

Dar Ion Iliescu nu mai este un simplu om; el este un simbol: simbolul balaurului care a luat ostatică această ţară şi acest popor. El este simbolul răului, al cancerului care a măcinat acest neam şi care vrea să-l distrugă cu totul.

Ion Iliescu nu este răul, el este un simbol al lui. Un simbol, poate, a ceva mai dureros decât ceea ce reprezenta Ceauşescu. Căci dacă dictatorul ne aminteşte de noaptea îngheţată a comunismului, Ion Iliescu, părtaş la acel simbol, ne-a furat şi dimineaţa libertăţii.

Chiar după ce va muri, Ion Iliescu nu va dispărea; ca în filmele de groază, răul pe care l-a întruchipat s-a răspândit în noi toţi, în care a renăscut şi va continua să renască cu toată haita lui de demoni. Şi, din nefericire, pentru rău nu există soluţii miraculoase, medicamente vindecătoare, spălături. Ţine de fiecare, de relaţia lui cu Binele, cu Adevărul, cu Dumnezeul, pe care Ion Iliescu îl înfruntă de la începuturi, de a putea să se curăţa de el.

Ion Iliescu nu trebuie urât; a-l urâ înseamnă a sădi răul în noi încă o dată. Dar nu trebuie nici uitat – marea şmecherie a răului este aceea că el încearcă să ne facă să credem că nu există. Ion Iliescu trebuie pus la gazeta de perete a memoriei noastre la “Aşa nu!”, trebuie trecut înapoi în poveste, trebuie să-şi reia înfăţişarea de cap al balaurului, care, dacă nu suntem cuminţi, vine şi ne mănâncă şi pe care eroul viteaz din fiecare, Făt Frumosul sufletului nostru să-l prăbuşească simbolic dar şi real în ţărână.