Atras de misterioasele cruci din calcar ce veghează ici, colo răspântiile satelor ce urcă obrazul Dealului Mare spre cer, dincolo de limita matematică dintre județele Prahova și Buzău, am ajuns, într-o zi capricioasă de primăvară, în satul Pietroasa Mică, așezare cuibărită în creștetul orășelului Pietroasele, zonă renumită pentru soiurile superioare de vin și pentru descoperirea tezaurului vizigot rămas în istorie sub eticheta Cloșca cu puii de aur. Mai jos, nu veți afl a, însă, povestea crucilor din calcar. Nu acum, nu aici. Mai jos, veți face cunoștință cu un personaj fabulos: Ion „Gogu” Moacă. Merită toată atenția dumneavoastră!

Cum treci de primăria din Pietroasele, apuci prima uliță la stânga, urci până se termină drumul asfaltat, apoi faci stânga. N-ai cum să greșești drumul, pentru că unde faci stânga este și un indicator care te îndrumă către locul unde s-a găsit Cloșca cu puii de aur. Casa lui Nea Gogu ai s-o afli singur, e plină curtea lui de statui”, m-a asigurat, generos, Vasilică Roșca, un dogar din Pietroasele.

N-a avut dreptate. Cu ochii după crucile de piatră întâlnite în cale (cele mai multe le-am zărit în incinta cimitirului din Pietroasa Mică, loc pe care, am decis imediat, îl voi cerceta aprofundat cu altă ocazie), n-am făcut stânga la timp, ratând ulicioara ce m-ar fi condus spre gospodăria lui Ion „Gogu” Moacă. Așa că al doilea om întâlnit pe drumeagul plin de hârtoape - o femeie între două vârste -, mi-a oferit, solicitândui, lămuriri exacte despre meșterul cioplitor, dovadă că Nea Gogu este o personalitate a locului.

„N-o mai duc mult, știu io, n-o mai duc mult”

Am întors, am coborât precaut poteca desfundată, iar după 200 de metri de legănare pe patru roți am oprit în fața unei curți doldora de statui și forme cioplite în calcar, la numărul 113, chiar în fața bărbatului pe care-l căutam. Ne-am salutat și, ceea ce m-a uluit din primele clipe, a fost faptul că bătrânul de 75 de ani n-a părut deloc surprins de vizita mea. Nici măcar după ce mi-am declinat identitatea și scopul cu care venisem. Era, mi-a fost limpede, obișnuit cu astfel de descinderi străine, neanunțate. Pentru că vizita mea, trebuie s-o spun, a fost inopinantă, iar dialogul cu Nea Gogu unul liber, spontan, la discreția interlocutorului meu.

Nerăbdător, sub impulsul unei presiuni doar de el simțite, meșterul pietrar a făcut un gest larg cu mâna sa noduroasă: „Poftiți în curte, noi - adică fiul meu și un vecin - tocmai făceam țuica. Tescovină. Stați să iau bidoanele astea de-aici, sunt prea urâte, să nu le prindeți în poze”. Nea „Gogu” Moacă, mic și subțire, cu pieptul slab și palmele cât niște lopeți umflate de poveștile smulse din piatra pe care o bate de zeci de ani, are o presimțire pe care mi-o împărtășește, după ce mă măsoară atent, cu mâna la inimă: „N-o mai duc mult, știu io, n-o mai duc mult”.

Probabil, din această previziune nenorocită, vine și graba cu care Ion Moacă mă face părtaș la visurile sale de-o viață zidite aici, în calcarul scobit în cochiliile vechi de zeci de milioane de ani ale Dealului Mare.

Mâța-ghid și regele Decebal

Urmându-l pe aleea centrală a curții, străjuită și pe o parte și pe cealaltă de statui cioplite naiv în calcar, Nea Gogu își derulează istoria propriei existențe cu ochii împăienjeniți de lacrimi: „Am mai bine de trei sute de pietre cioplite aici. Sunt mândria mea. Mă mai scol noaptea, vara mai ales, și mă plimb printre ele. Le mângâi uite așa, cu palma... Le știu pe fiecare după nume, după formă, după sclipire. Nu trebuie să fie lumină ca să le văd”. Ion Moacă se apleacă peste un grup statuar impresionant, în timp ce cu piciorul drept, adâncit într-un papuc din cauciuc, îndepărtează delicat o mâță: „Dă-te, fă, mai încolo, lasă-ne să vedem pietrele!” Pisica sare în capul lui „Decebal”, regele dacilor răsărit peste secole aci, la Pietroasa Mică: „El e, Decebal!”, încuviințează și Nea Gogu. Pisica se insinuează mai departe, pe sub umerii albi ai lui „Bachus”, descoperind în urma cozii încordate spre nori literele de-o schioapă, cioplite cu dalta mică: „DECE-BAL”.

Regele Mihai, „regele” Guță și Ceaușescu Nicolae călare

Am încercat să număr blocurile din piatră aliniate, împrăștiate, împărțite sau uitate în câte un colț stingher. E aproape imposibil. Ion Moacă ține însă bine socoteala lor: „Sunt mai bine de trei sute, cu tot cu cele de la poartă, cum v-am spus. În plus, mai am cam o sută depozitate la Monteoru, la un prieten. Și încă o sută pe la Vernești, la un inginer. N-am mai avut loc în curte, ce să fac... Și pe uliță am lăsat câteva! Abia le văd și oamenii când trec pe drum”. Se întoarce apoi scurt: „Uite, aici este Regele Mihai, lângă el regele Guță, manelistul, mai încoace e Ceaușescu călare pe cal, iar la poartă, cum te uiți tu, pe dreapta, e un războinic mongol. L-am bătut așa, după pozele văzute într-o revistă”.

Nea Gogu mă conduce spre o magazioară plină ochi cu pietre cioplite: „Mai am și aici. Uite-l pe Gigi Becali sumeț, cu capul pe sus, apoi iacă-l supărat, cu bărbia-n piept. Aici am făcut-o pe mama, Dumnezeu s-o ierte! Aici sunt chiar io, cântând la acordeon. Îl vezi?”. Mă uit în jurul meu. Cele mai multe blocuri de calcar întruchipează, stângaci, personaje din cultura și societatea noastră. Domnitori - Mihai Viteazul îmi zâmbește trist dintr-un cap de piatră umflat -, vedete de muzică populară, zei și animale, toate și-au găsit loc în imaginația lui Nea „Gogu” Moacă. „Leii ăștia de aici și ursoaica - uite-o, o vezi? - păzesc toate celelalte sculpturi. De-asta le-am pus la intrarea în curte”.

Cioplește de la 12 ani cu un singur ochi

În continuarea acestor rânduri voi releva, sub o formă cât mai fidelă a dialogului pe care l-am avut cu Ion „Gogu” Moacă, un crâmpei din viața acestui bărbat de poveste. Conversația a avut loc în fața casei, pe drum, lângă câteva blocuri de calcar uriașe pe care autoritățile locale i le-au pus la dispoziție cioplitorului în piatră. N-a primit vreo comandă specială, pietrele i-au fost dăruite pentru a-și putea consuma în liniște focul ce-i mistuie (încă) mintea și brațele. Locul a fost ales chiar de meseriaș, după ce, în prealabil, i-am solicitat respectuos o demonstrație de virtuozitate. Și-a ales din magazie patru unelte: o ghionoaie mică, „o ghionoică” - așa cum a numit-o el (un fel de târnăcop cu ambele capete ascuțite diferit) -, două dalte subțiri și un ciocan.

- Evenimentul zilei: De când cioplești, Nea Gogu, de câți ani bați piatra și cine te-a învățat meșteșugul?

 - Ion „Gogu” Moacă: Apăi, Doamne, ajută-mă! De 63 de ani cioplesc, bat la piatra asta, când or fi trecut? Tata o fost tot pietrar, am fost șapte copii acasă, patru băieți și trei fete, dar doar eu, ăl mai mare, am deprins meșteșugul, i-am urmat lu’ tata. De la 12 ani tot bat piatra… Acum am, deh, 75.

- Ce lucrări făceai la 12 ani?

- Ia, îi ajutam lu’ ăl bătrân, că eram săraci, ce era să mâncăm? Făceam cu el teici, cruci, mese, pavam curțile oaminilor, le făceam gard de piatră, solzi pe pereții caselor… Da’ ce nu făceam! Tot pe la 12 ani am avut o mare cumpănă. Ia, uite colea, vezi ochiul stâng? E din sticlă.

 - Cum așa?

 - Păi, uite așa, toată viața mea am cioplit cu un singur ochi, că ăsta-i pus de doctori. Eram copil neastâmpărat și, într-o zi, m-am pus de am necăjit un vițel. Îl trăgeam de coadă, îl învârteam, până când, poc, m-a lovit cu un corn direct în ochi. Mi l-a scos pe loc, dar n-o fost bietul vițel de vină. Am răcnit, numai io știu cât am pătimit. Nu m-am lăsat însă deloc, am continuat să bat piatra. Și, Doamne ajută!, o mai bat și azi, aci, cu dumneata.

Crucile, vândute pe băutură

- Mă interesează crucile acestea din piatră, răspândite pe tot Dealul Mare, de asta am venit să te văd Nea Gogule. Ce știi despre ele? Vorbesc de anumite cruci, mai vechi, înalte de doi metri deasupra pământului, cu motivul soarelui în cruce schițat în partea de sus, cu un text mic în slavonă… Știi că sunt declarate monumente istorice și nici măcar n-avem voie să le mișcăm din loc? Pe aici, însă, puține au scăpat, văd, nevăruite, nederanjate…

- Am înțeles, am înțeles. Io n-am bătut astfel de cruci, de ce să zic...

- Nici nu aveai cum, pentru că sunt vechi, de prin 1700, 1800, dacă nu și mai vechi... Se cunosc puține lucruri despre ele, dar mă gândeam că poate matale ai auzit de la tată, de la bunic câte ceva...

- Sunt și pe aci, pe la noi. Ce pot să-ți spun sigur e că erau mai multe, mult mai multe în anii trecuți. Doar că s-or mai pierdut din ele.

- Păi?

 - Păi, uite așa. Crucile astea despre care vorbești au piua mare, de 20, 30 de centimetri înfiptă în pământ. Piua e o contragreutate, să poată stea crucea în picioare. Am făcut și io de-astea, știu ce spun. Nu le miști nici cu buldozerul dacă ai făcut o ancoră bună. Totuși, bețivii de prin sat au mai scos astfel de cruci pe ascuns. Le-au săpat, le-au dezgropat și le-au vândut pentru băutură. Cine să-i vadă? Le-or fi scos noaptea. Acum nu mai sunt așa de multe cum erau când eram eu fecior.

Recital la acordeon

Dintr-o dată, dezmeticit parcă dintr-o caldă aducere aminte, Ion Moacă mă provoacă scurt: „Ce crezi, mai știu să cânt la acordeon? Hai în casă, să vedem!”

Îl urmez pe meșterul pietrar pasionat (și) de muzică. Aflu astfel că, dacă meseria de pietrar a deprinso de la tatăl său, abilitățile muzicale și le-a însușit repetând neobosit după ureche. Cântă o bucată tristă, apoi una veselă, săltăreață, îngânând notele prin mormăieli articulate cu ochii întredeschiși. Pereții sunt tapetați cu fotografii. Din tinerețea lui Nea Gogu sunt câteva. Cele mai multe însă aparțin trecutului recent.

Meșterul apare încadrat de tineri mulți, diferiți, cărora le împărtășește, zâmbind știrb, bucuria. „Au trecut mulți băieți așa, ca dumneata, pe la mine. Și cu fete după ei! I-am primit ca la muzeu, le-am povestit despre pietre, despre meseria mea, le-am cântat. Unii dintre ei au revenit, mi-au adus pozele istea, alții se mai întorc și acum, să vadă cum o mai duc”.

În calea comorii

Ion „Gogu” Moacă s-a aflat și încă se mai află, cu tot cu statuile lui din calcar, în calea turiștilor care au urcat și mai urcă încă dealul în căutarea locului unde a fost găsită Cloșca cu puii de aur. Poienița, încolăcită de un vânt rece, e la nici două sute de metri de gospodăria meșterului cioplitor. E limpede că, în calea lor spre hruba unde a fost dezgropat tezaurul, oamenii, lipsiți de grijile cotidiene, se opresc, uimiți, în poarta casei cu numărul 113, la Nea Gogu, unde sculpturile lui naive îți iau ochii.

 

Gumarii din cauciuc și Cloșca cu puii de aur

La finalul întâlnirii, Ion Moacă m-a însoțit (cale de 200 de metri), pe jos, până la locul descoperirii, în 1837, de către doi pietrari care excavau un bloc de calcar, a tezaurului Cloșca cu puii de aur. A criticat cu ochi de expert lucrarea crăpată, care marchează locul găsirii comorii vizigote: „Măcar de nu făceau treabă de mântuială”. A fost interesat vreodată Ion Moacă de aur, de comori, i-a tulburat acest tezaur nopțile? „Am trăit toată viața aci, unde au găsit aurul, dar la ce bun să caut cai verzi pe pereți? N-ați văzut ce-au pățit pietrarii care au dezgropat Cloșca cu puii? I-au bătut ăștia, i-au schingiuit... Ce să știe ei? Ei au crezut, la primul ochi, că e aramă. Lipiseră cazanul de țuică cu el”.

În loc de rămas bun

Am coborât cu Nea Gogu cărarea aurului și, pentru ultimele minute de dialog, goniți de o ploaie rece, rea, ne-am adăpostit în mașina mea, parcată printre statui. Înainte de a urca pe scaunul din dreapta, Ion Moacă și-a lepădat, în ciuda insistențelor mele, „gumarii”, refuzând să-i încalțe cât timp și-a depănat amintirile. La despărțire, m-a îmbrățișat și m-a sărutat pe obraji: „Să mai treci pe la mine, să nu mă uiți!”