Cunoscutul gazetar Ion Cristoiu lansează un atac dur la adresa părintelui Frontului Salvării Naţionale, despre care spune că a nenorocit România.

E ora 14.27. Încerc să fac un pariu cu paznicul de la Biblioteca Academiei, dar acesta se eschivează politicos. "Acum apare, îţi fixezi ceasul după el", spune omul în uniformă militară care se potriveşte ca nuca-n perete cu holul prestigioasei instituţii de cultură din buricul Bucureştiului. E 14.29. Apare ziaristul Ion Cristoiu. Pare ostenit ca şi cum ar fi mutat toată dimineaţa colecţiile de ziare interbelice de la parter la etaj şi viceversa. Cară o sacoşă în care are celebrul termos cu cafea şi câteva cărţi pe care le aduce de acasă pentru a le citi în atmosfera bibliotecii: "Iar ai venit?" Nu mă supăr, e un fel de" bună ziua şi ţie" pe care mi-l dă de câte ori îl caut la Academie. Sau la televiziune. Sau la revistă. Sau acasă. "Am venit pentru interviu, aşa am convenit", îi spun păstrând regula jocului. "Serios? Despre ce?". "Despre Revoluţie…". Brusc devine interesat şi, după câteva minute, ne aflăm în celebrul său birou de acasă, aşteptând să tacă cucul, trenul, sirena, clopoţelul sau foca şi ultimului dintre cele aproape 30 de ceasuri pe care le are pe pereţi. Am avut ghinionul să ajungem la ora fixă timp de vreo 10 minute toată strada ia act de trecerea ireversibilă a timpului. Îşi "aprinde" pipa electronică şi spune scurt: "Să începem!"

EVZ: Ce statut profesional aveaţi în decembrie 1989? Ion Cristoiu: Eram redactor şef la revista Teatru, un lunar al Consiliului Culturii si Educaţiei Socialiste. Sediul redacţiei îl aveam vizavi de Teatrul Mic, în apropierea Palatului Universul.

Deci un fel de nomenclaturist al presei româneşi de la acea vreme, nu? Fusesem redactor-şef adjunct la Scânteia Tineretului şi redactor-şef al suplimentului literar al acestei gazete. Răspundeam deci de partea .. mai de citit din ziar, de cultură, reportaj, morală. În urma unor scandaluri generate de apariţia în Supliment a unor texte care nu erau "pe linie", am fost mutat la secţia agrară, un fel de loc de exil pentru cei de la Scânteia Tineretului. Şi acolo am încercat să fac paginile mai de citit astfel că, într-o vară secetoasă, tipărit pe un barometru mare, aducător de ploaie, şi s-a considerat o iniţiativă îndrăzneaţă. Văzusem aşa ceva într-un ziar interbelic, cred, la bibliotecă.

Să nu-mi spuneţi că de pe vremea aceea mergeaţi la bibliotecă… Ba da, aveam aproape acelaşi program ca şi acum şi, mai mult, acelaşi loc 85. După amiază, în drum spre redacţie, mă opream la unul dintre restaurantele acelea cu autoservire să mănânc şi stăteam la redacţie până după nouă seara în fiecare zi. Precizez că la revista Teatru am ajuns la propunerea cuiva de la Consiliul Culturii şi am luat locul cuiva căzut în dizgraţia partidului, un anume Tudor Mănescu, prietenul lui Ion Iliescu. Făcea o revistă proastă şi prăfuită, ca "22" de astăzi, şi s-a hotărât să fie schimbat. Aşa că mi l-am făcut "prieten" încă de pe atunci pe viitorul preşedinte.

Să vă întreb în stilul dvs… Cum aţi "petrecut" de Revoluţie? Prima oară am aflat ce se întâmplă la Timişoara, culmea, de la cineva de la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste. Ţin minte că m-a dus acolo cu maşina doamna teatrului românesc, Dina Cocea. Revista Teatru avea doi stăpâni la Ministerul Culturii. Erau Direcţia Teatre şi Direcţia Literatură şi Artă. Amândoi directorii erau nişte oameni deosebiţi, chiar am colaborat după '89. De la directorul de la Teatru am aflat de Timişoara. Pe drum la întoarcere mi-a spus şi Dina Cocea că a sunat la teatrul din Timişoara şi a aflat ce se petrece în oraş. Paradoxul este că am aflat de la un for al Partidului Comunist, nu de la dizidenţi.

Deci, cum aţi "petrecut"? Primul moment a fost în 20 decembrie. Seara s-a anunţat discursul lui Ceauşescu. Noi nu aveam televizor la revista Teatru, dar muncitorii de la tipografie aveau. Aşa că m-am dus acolo şi am urmărit cu tipografii cuvântarea. M-a mirat foarte tare tensiunea care domnea în rândul muncitorilor. Nu în sensul ca erau revoltaţi şi strigau "Jos Ceauşescu", ci erau, mai degrabă, înfricoşaţi, îngrijoraţi. Se întâmpla ceva ce nu puteau să înţeleagă. Ceauşescu anunţa starea de necesitate la Timişoara şi nimeni nu vorbea. Dacă aş fi acum revoluţionar cu certificat aş fi spus că se striga "jos dictatura" sau aşa ceva. Ei bine, nu, oamenii se comportau ca în faţa unui fenomen natural, dacă vreţi, un cataclism, cum ar veni.

A doua zi a fost altfel? Pe 21 dimineaţa m-am dus, ca deobicei, la Bibliotecă. Şi la prânz când am mers la garderobă, am văzut că lumea de acolo era foarte agitată. Acolo am aflat ce s-a întâmplat, că s-a înterupt mitingul de la CC. Şi garderobierele, întocmai ca tipografii, erau îngrijorate ca în faţa unui eveniment pe care nu-l înţelegeau. Un război, un cutremur, o catastrofă. Totuşi Ceauşescu era ordinea prestabilită. Oamenii simpli preferă chiar sărăcia sigură decât vremurile tulburi.

Am plecat de la bibliotecă pe jos şi ţin minte că atunci am văzut pentru prima dată scutieri. Culmea erau în dispozitiv în locul unde, cu câteva zile în urmă, Victor Rebenciuc îmi spusese că Ceauşescu a plecat în Iran să caute o ţeavă de petrol pe care să şi-o vâre-n fund! Deci am ajuns cu greutate la redacţie, pe Sarindar şi am lucrat acolo până seara.

Unde locuiaţi în Bucureşti? Undeva pe Ştefan cel Mare, avându-l ca vecin pe Virgil Măgureanu al cărui rol în evenimente nu mi l-aş fi imaginat în viaţa mea. Aveam o părere foarte proastă despre el.

Revenind la ziua de 21 decembrie Pe la 9 seara m-a sunat cineva şi mi-a spus că se întamplă ceva în Piaţa Universităţii. Mi-am lăsat geanta la redacţie şi am mers şi eu acolo, e aproape, să văd ce e. Era lume, se manifesta, dar era foială ca la plimbarea duminicală. Ca la promenadă. De aceea am exclamat, á la Caragiale, către cei din jur "Ăştia au venit ca la Rivoluţie!" Să nu credeţi că cei care erau pe margine, la promenade, erau într-un fel revoltaţi. Veniseră să vadă "Rivoluţia". Ţin minte că am avut şi un conflict din cauza asta, un tânăr supărat pe remarca mea m-a oprit să mă admonesteze. Nu ştiu de ce, a venit imediat un altul care i-a zis să mă lase în pace fiindcă aş fi putut fi element provocator.

MISTER

"Revoluţie sau lovitură de stat?"

"O revoluţie presupune un grup care se organizează, care antrenează masele să iasă în stradă după un plan stabilit, are un program, pune mâna pe putere şi înlătură un regim şi îl înlocuieşte cu altul. În cazul lui Decembrie '89 nu s-a întâmplat aşa, regimul comunist a rămas în formă neocomunistă. Ulterior a fost un fel de revoluţie spre capitalism, dar la început a fost o lovitură de stat pusă la cale de Moscova care l-a înlăturat pe Ceauşescu şi l-a pus, în locul lui pe un perestroikist, pe Ion Iliescu. Eu cred că în Decembrie '89 a fost o lovitură de stat mascată de o aşa zisă revoltă populară".

MISIUNE ÎNDEPLINITĂ. În primele zile ale lui '90, motivându-şi demisia, Ion Cristoiu a afirmat că, dacă se va instaura democraţia, va deveni cel mai bun gazetar al României FOTO:ARHIVA EVZ

"Pentru teza de stat am studiat cam tot ce se putea studia despre Revoluţia Franceză."ION CRISTOIU, gazetar

CA-N CARAGIALE

Cristoiu, agentul provocator a lui nenea Iancu

Cât p-aci să intraţi în dosarele Revoluţiei… Pe la 11 noaptea am plecat spre casă prin Piaţa Romană. Aici am văzut cum îi înşfăcau "băieţii" pe protestatari. Pe mine m-au lăsat să trec fiindcă păream onorabil… Ajuns acasă am deschis fereastra şi ţin minte că, pe fundalul zgomotului din Piaţă, am auzit şi doi cetăţeni, probabil vecini, care spuneau că acum e momentul să meargă la benzinărie, că nu e nimeni la coadă!

A doua zi aţi fost la manifestaţie? Pe 22 dimineaţa am fost la redacţie. Acolo am aflat că se adună oameni în Piaţa Republicii. Ţin minte că mă tot suna secretarul cu propaganda din Galaţi ca să afle ce se întâmplă la Bucureşti. Probabil că vroia să ştie când să-şi ia pixurile şi stilourile şi să părăsească şi el sediul de partid.

În faţă la CC am ajuns după plecarea lui Ceauşescu şi ştiu că m-a surprins celebra maşină cu difuzoare pe capote din care se auzea că se propune Corneliu Mănescu premier. De acolo am plecat la o colegă de redacţie care avea televizor.

Când l-am văzut pe Ion Iliescu mi-am dat seama că e o piesă. Trebuie să spun că încă de pe vremea aceea eram analist politic, dar eram numai pentru mine! Eram un foarte bun cunoscător al politicii comuniste. Şi atunci mi-am dat seama, era clar: tovarăşul Ceauşescu a fost înlocuit cu tovarăşul Iliescu. Deci sunt tot ai noştri!

Aţi participat la miting în continuare? Nu, de acolo am condus o colegă care stătea în Drumul Taberei şi îi era frică să meargă singură. Ţin minte că am remarcat faptul că se băgase mâncare în magazine şi lumea era fericită că poate cumpăra brânză şi la ora două după amiază. Se împărţea deja "Libertatea". Editorialul era semnat de Stelian Moţiu, un fost activist de la Viaţa Studenţească şi mai era o poezie împotriva Elenei Ceauşescu semnată de Mihai Bărbulescu, un autor la care apelam de fiecare dată când aveam nevoie s-o slăvească cineva pe tovarăşa. Şi acum scrisese, dar pe invers, adică ce ticăloasă era soţia lui Ceauşescu. Şi mi-am spus din nou că e aceiaşi piesă…

Cum aţi judecat execuţia lui Ceauşescu? Pentru mine, cea mai puternică impresie a produs-o ieşirea lui Ceauşescu din TAB la Târgovişte. El era pentru noi "intangibilul". Să îl vezi acum aranjându-şi căciula şi părul ca un bătrânel mi-a produs cea mai puternică impresie. De atunci, căderea unui preşedinte, a unui premier, nu m-a mai impresionat.

Care a fost prima măsură pe care aţi luat-o în democraţie? Bună întrebare! Primul lucru pe care l-am facut a fost acela de a interzice celor din redacţia mea să trimită telegrama de adeziune la FSN. Începuse o nebunie cu asta. Apoi am retras numărul revistei din noiembrie, eram în întârziere, era dedicată Congresului. Pentru prima dată mi se impusese să dau poza lui Ceauşescu pe prima pagină. A treia decizie a fost aceea de a aduna colectivul redacţional şi a le propune demisia mea. Aşa era moda pe atunci. Oamenii vedeau în mine un soi de liberal şi nu au vrut să mă schimbe. Dar a venit tovarăşul Pleşu ca ministru al Culturii şi ne-a adresat tuturor, celor care am fost în funcţii de conducere, îndemnul de a pleca. Atunci m-am dus la Minister unde am făcut două lucruri care au şocat.

RUDA DE LA RĂSĂRIT. Gorbaciov şi Iliescu sau cum perestroika apă nu se face... FOTO: VLAD STĂNESCU

CAPITAL PE INELAR

"Era să-mi vând verigheta"

Am înţeles că i-aţi şocat pe foştii colegi de serviciu... În primul rând, am vorbit tuturor cu "tovarăşe" şi apoi am întrebat unde pot să-mi depun şi eu demisia. În zilele acelea era un pelerinaj acolo pentru a se obţine funcţii de la noua conducere, nu de a demisiona, aşa cum făceam eu. M-am dus la biroul "Personal" şi doamna de acolo s-a mirat că merg împotriva curentului, că îmi dau demisia. I-am răspuns că o să vină economia de piaţă şi eu am să devin cel mai mare gazetar din România. Dar uite că tovarăşul Pleşu nu-mi semna demisia. Aşa că l-am sunat pe tovarăşul Caramitru ca să-mi pună o pilă să mi se aprobe demisia. Mă gândeam să îmi vând verigheta şi să încep o activitate privată sau să mă fac profesor. Mi-a răspuns într-un final. Era foarte obosit şi plin de treburile ţării. Nici nu mai ţin minte ce mi-a răspuns.

Vă formaseţi deja o părere despre evenimente? Eram în prima decadă a lunii ianuarie '90. M-am gândit că, de fapt, a fost o lovitură de stat neocomunistă.

Ce aţi fi fost acum dacă nu erau evenimentele din '89? Cred că aş fi îmbătrânit la revista Teatru.

La câte "prostii" aţi făcut pe acolo credeţi că vă mai ţineau mult?Cred că da, deşi eu vroiam să schimb mereu câte ceva şi, de exemplu, până şi modificarea unei machete de pagina unu era aprobată direct de Ceauşescu.

Ce părere aveţi despre fenomenul revoluţionarilor? A fost cea mai mare escrocherie pusă la cale de Ion Iliescu pentru a-şi conserva puterea. Îmi este tot mai clar acum, şi probabil că va veni un moment al bilanţului, că Ion Iliescu a fost o catastrofă pentru România, şi asta nu pentru că era comunist. Ci pentru că era oportunist. Ar fi făcut orice. De altfel, el a inventat chiar şi Revoluţia ca să-şi ascundă morţii! Dacă ar fi fost un comunist autentic, el ar fi demisionat în aprilie - mai '90 când se profila deja venirea democraţiei şi la noi. Pentru a rămâne la putere el a acceptat orice compromis. Nu am fost nici comunişti, nici cu ruşii, nici cu Occidentul, totul a fost subordonat dorinţei lui Iliescu de a rămâne la putere. Iar una dintre categoriile care a fost de la început privilegiată, ca să nu-l doară capul, a fost cea a revoluţionarilor. De fiecare dată ei ieşeau în stradă, spărgeau geamuri, ocupau Piaţa Universităţii.

SERIALUL DEDICAT REVOLUŢIEI DIN 1989:

• Iaşi şi Timişoara: "Revoluţia" a început acolo unde Iliescu a fost secretar de partid
• Cum a luat-o Iliescu ostatică pe Doina Cornea
• Armata l-a dat jos pe Ceauşescu folosind o maşină cu infrasunete | VIDEO
• Mărturia care aruncă revoluţia în aer. Petre Roman: "Teroriştii au fost o diversiune!"
• Ziua în care Iliescu s-a albit: "Cum? Există supravieţuitori?"
• MOMENTUL ADEVĂRULUI exclusiv în EVZ: A fost revoluţie sau lovitură de stat?
• OPERAŢIUNEA "VOALUL NEGRU": Cum l-a lăsat Securitatea din braţe pe Ceauşescu
• Armata s-a predat lui Iliescu pentru a i se spăla sângele de pe mâini