„N-am ştiut”, „am fost în necunoştiinţa de cauza”, explicaţii post-factum care cauta sa explice de ce o decizie a dus la un rezultat nedorit. Fie ca cel în cauza a plecat de la premise greşite, fie ca nu a cunoscut un element important, care ar fi trebuit introdus în raţionament, fie a fost greşit informat, fie a ignorat ceva, i-a scapat din vedere o variabila importanta, fie legatura logica dintre elemente corecte a fost una greita, rezultatul a ieşit prost, deşi judecata a fost una „la rece”. Istoria este plina, mai toate razboaiele de cucerire pierdute, spre exemplu, au fost pierdute pentru ca socoteala de pe harta tactica nu s-a potrivit cu cea din câmpul de bataie. Hazardul, adica petrecerea evenimentului de probabilitate minima, are rolul sau. Minţile eminamente raţionale îl iau, însa, şi pe el în calcul, cu ponderea cuvenita, şi îl introduc în ecuaţie sub numele de „riscuri neprevazute”. Cum se opereaza cu el, ne învaţa Matematica şi Teoria Sistemelor, dar sa nu ne complicam.

Cu emoţia este ceva mai simplu: decizia luata sub imperiul ei duce, de cele mai multe ori, la eşec. Un exemplu? Hitler a ordonat la nervi, întrun acces paroxistic de furie, atacarea Serbiei, în 6 aprilie 1941, de catre trupele pregatite deja pentru atacarea URSS. A amânat, astfel, cu aproape trei luni, operaţiunea din Est, chestiune care s-a dovedit fatala: armatele sale au fost stopate de iarna, dintr-o ofensiva ce parea de neoprit şi astfel, nimicite. Istoricii spun ca în acea iarna a început sfârşitul lui Hitler şi al dementei sale aventuri criminale.

„Raţiunea de stat”, decizia luata la cel mai înalt nivel al conducerii unei ţari, doar în baza intereselor majore ale statului respectiv, este cazul extrem al deciziei de tip raţional. Este matematica pura, de aceea multe dintre deciziile aflate sub semnul raţiunii de stat pot parea cinice. Un exemplu? Decizia preşedintelui Emil Constantinescu, din 1999, de a accepta sa deschida spaţiul aerian al României, pentru ca avioanele de lupta ale NATO sa poata bombarda Serbia. În momentul în care a decis asta, Emil Constantinescu a ştiut ca- şi ia adio de la obţinerea unui al doilea mandat de preşedinte. Ambiţiile sale – ambiţia este o rezultanta de tip emoţional, este dependenţa de un anume tip de emoţii – au cântarit mai puţin decât raţiunea de stat, aceea care spunea ca interesul major al României era aderarea la NATO. Emoţia publicului, „sârbii sunt prietenii noştri”, s-a manifestat pe loc, iar Emil Constantiescu a înţeles şi nici macar nu a mai candidat. Aceste decizii de stat, de mare miza, luate în baza unor date livrate de catre serviciile secrete în principal, fie certe, fie de probabilitate maxima, legate între ele în logica de fier, au în vedere doar interesul naţional, aşa cum este el reflectat în documentele asumate la vârf. În niciun caz, aşa cum ar reieşi ele din valul emoţional, dintr-o poza cu un copil înecat – Dumnezeu sa-i aiba sufleţelul în grija! (Ah, pozele astea care emoţioneaza în masa, cu unic scop deturnarea sub presiune publica a reacţiilor şi deciziilor pur raţionale!)

Drept pentru care, nu ştiu cum sa interpretez tacerea preşedintelui României, Klaus Iohannis, în chestiunea refugiaţilor arabi. Tace pentru ca serviciile de informaţii româneşti, redutabile pe probleme arabe la nivel mondial, nu doar european, nu i-au livrat înca toate datele necesare construirii unei poziţii a României? Sau tace pentru ca Angela Merkel înca nu i-a spus ce sa spuna?

PS. N-aş fi crezut să am vreodată ceva bun de spus despre Traian Băsescu, dar acum acesta se dovedeşte a fi singura voce raţionala, în problema atitudinii pe care România ar trebui sa o aiba cu privire la invazia araba: „Decidenţii la vârf trebuie sa aiba capacitatea ca în loc de inima sa puna o piatra când e vorba de securitatea ţarii!”.