În toată tevatura asta din care singurele cuvinte care se mai disting sunt ”Israel” și ”demisie”, cred că e nevoie de un strop de ordine, pentru că peste ceva timp totul va fi uitat, denaturat, modificat după cum va avea nevoie fiecare tabără.

În primul rând, e clar pentru toată lumea că ”retragerea încrederii în premier” e o aiureală. ”Încrederea” din declarația de vineri a președintelui nu are nicio importanță în ecuația guvernării.

Până la urmă nimeni nu crede cu adevărat că miza președintelui în această luptă e schimbarea premierului, răsturnarea majorității. Nu, el are mizele lui, al doilea mandat la Cotroceni sau poate, cine știe, a înghițit momeala că poate fi președintele Europei. Cel mai clar argument că ne aflăm în fața unei re-lansări de personaj politic este conferința de presă de pe bicicletă.

Din acest punct de vedere, avea nevoie de un scandal care să-l scoată din amorțeala procentelor de încredere sau de vot, dar în niciun caz nu-i trebuia unul legat de politica externă. Și nicidecum unul în contradicție cu Donald Trump și cu Israelul.

Nu-i trebuia acest scandal pentru că succesul său de până acum s-a bazat mai mult pe relațiile externe, iar acum, indiferent ce va face, o bună parte se vor deteriora.

A încercat să provoace un scandal intervenind în disputa dintre Guvern și BNR de partea lui Mugur Isărescu, dar e un scandal fără mare miză publică, greu de cuantificat electoral. În această luptă oricum președintele este într-o poziție ingrată, pentru că Isărescu este a doua oară atacat în ultimii ani dinspre mediul politic, primele atacuri venind dinspre Lucian Isar, soțul președintelui impus de Iohannis la conducerea PNL, Alina Gorghiu, și dinspre Gheorghe Piperea, în perioada în care se discuta alegerea sa la conducerea PNL București. Atunci, Iohannis nu l-a apărat public pe Guvernator, deși acuzele erau la fel de dure.

Cred că președintele își dorea o dispută cu Guvernul, dar tema BNR nu îl avantaja. Sigur ar fi preferat alta, salarii, Legile Justiției, dar n-a fost să fie.

Urmărind evoluția ”problemei Ierusalimului” pare că și Guvernul a căutat o dispută directă cu președintele, ”cestiunea” apărând din senin, după două vizite fulger în Israel, una a ministrului Mihai Fifor, pentru achiziții de tehnică militară și alta de pregătire a terenului pentru o vizită oficială, printr-un om apropiat de Dragnea și influent în structura Secretariatului General. E vorba de Adrian Mlădinoiu.

Ce au reușit pesediștii prin asta? L-au silit pe Iohannis să se îndepărteze public de pozițiile lui Donald Trump. Aici trebuie spus că, la gradul de divizare a societății și politicii americane, a fi anti-Trump nu înseamnă, pentru o bună parte din liderii lumii, neapărat că ești anti-american, dar, date fiind reușitele din ultimul timp pe plan extern ale liderului de la Casa Albă, bariera e din ce în ce mai firavă.

O altă reușită a celor din tabăra Guvernului este că l-au adus pe Iohannis într-o dispută cu una dintre cele mai influente comunități din lume, cea evreiască. Declarația de la Bacău, cea privind înțelegerile clandestine, a fost un ajutor nesperat dat chiar de președintele Iohannis, dar el a reușit să intre în conflict chiar cu statul israelian. Nu e vorba numai de problema mutării ambasadei de la Tel Aviv, poziția sa fiind cunoscută dinainte. Anunțul că nu mai are încredere în Viorica Dăncilă chiar în ziua în care premierul Israelului spune că au convenit să facă o ședință de guverne reunite și că s-au stabilit tranzacții comerciale denotă că nu îl interesează aceste gesturi de apropiere. Sunt convins că israelienii așa vor interpreta cererea de demisie.

Aici trebuie spus că oricum aceste acorduri, plănuite sau poate chiar negociate în amănunt, ar fi căzut, pentru că ele fac parte din beneficiile propuse de Israel primelor zece țări care își vor muta ambasadele. Refuzul mutării duce la dispariția ofertelor.

Iohannis era, însă, silit să facă acest gest, cel al solicitării demisiei, atât pentru a acoperi scandalul pornit de declarația de la Bacău (sunt sigur că el și consilierii săi au interpretat corect declarația indignată a liderului comunității evreilor din Europa și au înțeles cât e de gravă) cât și pentru a recupera puncte electorale, fixându-și un inamic într-un personaj deja antipatic pentru potențialii săi votanți. Dăncilă l-a ajutat, refuzând să vină la întâlnirea de vineri de la Cotroceni. Ce s-ar fi întâmplat dacă Dăncilă mergea la Cotroceni? Iohannis dădea impresia că e la butoane, că are controlul și că i se dă raportul după discuțiile din Ierusalim.

Legat de relațiile externe, trebuie vorbit și de o pierdere a pesediștilor, susținerea dinspre Uniunea Europeană, cei mai aprigi susținători ai amânării recunoașterii Ierusalimului drept capitală, înainte de încheierea păcii cu Autoritatea Palestiniană. Dar mai aveau ei vreo susținere la Bruxelles sau Strasbourg? Evident că nu.

Lipsit de susținere parlamentară pentru victoria asupra Vioricăi Dăncilă, fără o susținere masivă și imediată în stradă, pentru simplul fapt că ”războiul” a izbucnit în vacanța de Arminden, lui Klaus Iohannis îi rămâne doar lupta de guerilă cu Guvernul, atacul la fiecare act, refuzul de a semna altfel decât silit de decizii ale Curții Constituționale sau de al doilea vot în Parlament pe fiecare lege. Din acest punct de vedere, Iohannis este deja într-o formă de ”grevă prezidențială” de ceva timp. Exemple sunt destule, refuzul de a o demite pe Laura Codruța Kovesi, trimiterea la Curte a aproape fiecărei legi primită spre promulgare, indiferent de domeniul vizat de ea, atacul la toate politicile Cabinetului PSD-ALDE. ”Greva” se simte deja, dovadă fiind că în ultimele zile am avut câteva decizii ale Curții, toate pe sesizări ale președintelui.

 

În materie de politică externă (că tot pierd unii timpul explicând care autoritate a statului e ”izvor de politică externă”, ca și cum asta îi interesează pe combatanții noștri!) Iohannis tocmai a șters imaginea desprinsă din Top Gun, atât de lăudată de admiratorii săi, și a trecut la cea de biciclist, mai pe sufletul liderilor europeni de nouă generație.