După o reţetă aplicată de ani buni în închisorile din România, femeile de la Penitenciarul Colibaşi se dau în judecată reciproc pentru o zi „de libertate” pe lună.

Majoritatea deţinutelor de la Penitenciarul de Maximă Siguranţă Colibaşi, din judeţul Argeş, se ocupă de propriile „afaceri”, derulate după o reţetă aplicată de ani buni în închisorile din România: se dau reciproc în judecată. Profitul: o zi de aşa-zisă libertate în fiecare lună, adică o plimbare până la instanţă. Beneficii: nu pot fi transferate la alte penitenciare şi rudele - în mare parte mame bătrâne sau copii obligaţi să se descurce singuri - pot continua să le viziteze. Gabi şi Mădălina sunt două dintre cele 47 de femei închise la Colibaşi pentru infracţiuni grave, care „acoperă” întregul Cod Penal (de la trafic de persoane, la pruncucidere sau crimă).

Nu sunt afaceriste în adevăratul sens al cuvântului, chiar dacă au şi câte şapte-opt „afaceri” în acelaşi timp. Se dau în judecată între ele pentru „lucruri mărunte”: calomnie, furt sau tâlhărie, uneori doar pentru o plimbare de o zi până la judecătoriile din Argeş sau Vâlcea.

„Poate numărul deţinutelor de la Colbaşi vi se pare mic, dar Secţia «dedicată» acestora este una de tranzit, adică le găzduieşte doar pe femeile care nu au primit încă o sentinţă definitivă şi pe cele care au «afaceri judiciare»”, explică reprezentantul puşcăriei, Puiu Nicolescu, care ne face cunoştinţă cu cele două „veterane”.

MAI PREGĂTITE DECÂT AVOCAŢII

Deţinutele, experte în procedura penală

Gabi şi Mădălina îşi fac intrarea „la vorbitor” vesele, de parcă au fost întrerupte din mijlocul unei petreceri. Aranjate ca pentru un eveniment deosebit, cu feţele înviorate de rujul sidefat şi de fardul de pleoape, femeile care împart aceeaşi celulă şi îşi împărtăşesc „bucăţi din viaţă”, sunt pregătite să povestească despre secretul care le protejează de un eventual transfer.

„Ne dăm în judecată din diferite motive. Aici este penitenciar de tranzit, aşa că ne pot transfera oricând. Cu toate că, din câte ştiu, există şi o lege care spune că fiecare deţinut trebuie să fie încarcerat aproape de locul unde stă, ca să fie mai aproape de familia sa. Noi am aflat de procedura asta de la colegi mai vechi”, explică „tehnica” Gabi, cu seriozitatea unui magistrat.

„Cunosc procedura mai bine decât avocaţii. Au învăţat foarte bine ce trebuie să facă şi se dau în judecată între ele, dar pentru infracţiuni care necesită o plângere prealabilă, astfel că îşi pot schimba declaraţia în orice moment doresc”, explică „educatoarea” lor, Raluca Dinişor. „Astăzi fac o «afacere» pe numele meu, mâine face altcineva o «afacere» pe numele ei, adică inventează o acuzaţie. Spunem că ne-a furat ceva ori «ne tâlhărim» între noi sau ne intentăm proces pentru abuz de încredere şi tot aşa”, completează şi Mădălina, o fetişcană de 19 ani, cu un păr bogat, castaniu, care îi acoperă umerii într-o cascadă de bucle. „Dacă vedem că se îngroaşă gluma, când suntem în instanţă, spunem: «domnule judecător, e o «afacere» şi ne lasă în pace”, mai „dă din casă” şi Gabi.   „Poate după asta nu ne mai lasă să facem «afaceri». Se poate să nu ne mai lase?”, şi gândul ăsta nenorocit o face să tresară pe Mădălina. Educatoarea o linişteşte: „Păi, pentru asta trebuie să se dea un ordin legislativ, trebuie să treacă prin aprobări, nu se face de pe-o zi pe alta. Noi vă asigurăm doar cadrul legal, nu putem lua hotărâri”. Turism penitenciar

Fiecare dintre ele are câte opt-nouă „afaceri juridice” fictive pe rolul instanţelor, afaceri care le scot din penitenciar, uneori, de câte două ori pe săptămână, alteori o dată pe lună.

„Au voie să meargă la procese la toate judecătoriile de pe raza judeţelor Vâlcea şi Argeş şi au mers peste tot: Piteşti, Horezu, Câmpulung, Brezoi”, enumeră, pe fugă, educatoarea câteva dintre locurile care intră în itinerarul turismului penitenciar, fenomen foarte cunoscut în rândul puşcăriaşilor, în special al celor care au de executat pedepse mari.   „Zilele în care mergem la «afaceri » sunt foarte obositoare. Mergem o zi întreagă, plecăm uneori şi câte 20 de femei. Ne-am obişnuit până la urmă şi să mergem cu duba, măcar nu ne plictisim. Aici ne lipseşte munca. La alte penitenciare se poate munci, au sală de fitness. Am avut şi noi acum doi ani atelier de croitorie şi broderie...”, povesteşte Gabi, care ar dori să aibă o ocupaţie ca să-şi omoare ultimele şapte luni pe care le mai are până la eliberare.

„Când era atelierul, mergeai acolo opt ore. Până şi drumul până acolo însemna ceva. Era ca la un serviciu normal”, mai spune femeia, care îşi ascunde după silueta zveltă şi privirea de adolescentă cei aproape 40 de ani. Este căsătorită de 16 ani şi are patru copii care numără zilele până când îşi vor vedea mama acasă. „Cu bărbat cuminte, îmi găsesc copiii mari”, glumeşte ea.   Leac pentru plictiseală

În restul zilelor, monotonia e năucitoare. „Trezirea e la ora şase, apoi ne facem o cafea şi mergem la locul pentru fumat. Stăm, ne descântăm cafeaua, apoi mai citim o carte, desenăm, ne mai certăm, că doar suntem ca într-o familie. Ne mai uităm la o telenovelă. Aici ai vreme să te gândeşti mult şi trăim şi noi clipa odată cu acţiunea din telenovele”, spune femeia, devenind serioasă.

„Eu nu mai pot să mă uit la ştiri. Când văd atâtea cazuri de pedofilie sau de bătrâni omorâţi pentru nimic, încep să mă gândesc şi eu la copiii mei, la bătrânii din familia mea”, mai spune Gabi. „Eu merg la club, unde citesc cărţi, tot ce mă interesează”, explică cum îşi păcăleşte atâta amar de timp liber şi Mădălina.

Complimentele privitoare la cochetăria care le caracterizează le primesc cu sfială, dar şi cu un strop de satisfacţie. Nu degeaba stau atâta vreme în faţa oglinzii. „Afară, când îmi puneam copilul seara în pat, eram moartă de oboseală. Aici însă, îţi dedici timpul doar ţie. Aici eşti într-o gândire continuă”, spune Gabi.

Ca demonstraţie, Mădălina întinde mâinile cu unghii lungi de un roşu aprins, perfect simetrice. „Le-am avut şi mai mari”, se laudă femeia, aprobată din cap de educatoare. „Sunt foarte aranjate, dacă le-aţi vedea. În orice moment al zilei sunt la fel de îngrijite”, spune Raluca Dinişor.

„În faţa legii am greşit, nu şi în faţa lui Dumnezeu” Munca le face să uite. Regretele rămân, dar fetele au o teorie care le face să-şi dorească, după eliberare, o viaţă nouă. „Ne pare rău, dar ştim că n-o să stăm aici toată viaţa, o să ieşim la un moment dat”, spune cu optimism Gabi.

Este de patru ani în închisoare şi, pentru că a muncit şi a participat la diverse activităţi, în ianuarie va pleca acasă. Cifrele îi umplu viaţa: a făcut, asemeni colegelor ei, liste cu zilele rămase până la eliberare. Este acuzată de trafic de persoane. „Am stat în Slovenia şi făceam traduceri din română în slovenă. În acelaşi timp, aveam un club unde veneau fete din România. Eu am ajutat multe fete, adică multe s-au întors în ţară şi şi-au cumpărat casă, şi-au făcut o situaţie. Eu n-am obligat pe nimeni să se prostitueze, au venit de bunăvoie. Am greşit în faţa legii, dar în faţa lui Dumnezeu ştiu că nu am nicio vină”, povesteşte Gabi.   Femeia mai are un regret: că s-a întors în ţară şi poliţia a ridicat-o din vamă, pentru că era urmărită internaţional.

Mădălinei nu-i place să vorbească despre povestea ei. Este condamnată la cinci ani de închisoare pentru complicitate la viol. A executat deja trei. „Când am intrat aici eram un copil, eram în clasa a IX-a. Mama mea suferă foarte mult şi mai e şi bolnavă. Îmi spune mereu că ar putea chiar să doarmă la poarta penitenciarului ca să mă viziteze mereu”, povesteşte fata. Până la eliberare, cele două sar însă dintr-o excursie între tribunale într-alta. Dacă legile le-au pus gratii libertăţii, se folosesc de slăbiciunea justiţiei pentru a fura, în schimb, câteva ore de libertate.

CE SPUNE LEGEA

Liber la procese pe bandă rulantă

Dreptul puşcăriaşilor de a intenta procese este conferit atât de Constituţie, cât şi de Codurile de Procedură Penală şi Civilă. Astfel, potrivit avocatei Mariana Ştefan, deţinuţii se bucură de liberul acces la justiţie, statuat prin Constituţie, dar şi de dreptul de a depune plângere împotriva altei persoane, prin Codul de Procedură Penală.

Mai mult, un deţinut poate da în judecată statul sau alte persoane, pentru activităţi ilicite, pe latură civilă. „Indiferent de condamnare, un deţinut poate deschide un proces împotriva oricui. Cheltuielile de judecată rămân însă în sarcina Administraţiei Penitenciarelor, care nu le poate acoperi întotdeauna”, a precizat apărătorul.

ZIARISTE DE PENITENCIAR   „Libere” în paginile revistei „Jurnal”

Femeile de la Penitenciarul Colibaşi sunt şi jurnaliste în timpul liber, de care nu duc lipsă. „Jurnal”, revista lor, apare o dată la două săptămâni, mai mult sau mai puţin, pentru că este făcută integral de mână.

În funcţie de cât de repede sunt desenate colţurile revistei şi de cât de repede se adună informaţiile, paginile sunt scrise cu o caligrafie impecabilă. Pe lângă articolele de cultură generală, din geografie sau istorie, deţinutele îşi mai scriu şi gândurile.

„Mă întrebi ce fac? Ce pot să fac mai mult decât să aştept, să tac şi să visez. Fac ce am făcut şi ieri, mă bat cu vântul, din când în când mă uit pe geam, iar când se face noapte, mă fragmentez în pietre nestemate şi vreau să zbor spre cer. Simt uneori nevoia să ţip, dar nu pot, doar îmi doresc să-mi descarc ne liniştea, pun pe hârtie grijile mele, o crotită doar de puterea lui Dum nezeu, ca să duc pedeapsa până la capăt”, scrie Maria, una dintre deţinute.   „Orice criminal condamnat pentru oribila sa faptă speră că într-o zi va fi liber, dar, în acelaşi timp, trebuie să înţe leagă că a suprimat pe veci libertatea victimei sale de a se mai bucura de viaţă pământească”, adaugă şi Mariana în „Jurnal”.