Expresia „țintuit în scaunul cu rotile” este pe cale să fi e eliminată din vocabular , grație cercetărilor întreprinse, de opt ani încoace, în Universitatea „Dunărea de Jos” din Galați. A fost creat un prototip acționat fie de mișcarea ochilor, fie de cea a capului, oferindu-se un grad ridicat de autonomie pentru persoanele cu dizabilități.

Alexandru se aşează în scaunul cu rotile, jucând doar rolul unei persoane cu dizabilităţi. Aprinde camera de luat vederi care se află la capătul unei tije metalice, amplasată exact la nivelul capului său. Activarea se face de pe un ecran tactil montat pe mânerul drept al scaunului.

Tânărul ridică uşor capul. Căruciorul începe să meargă, drept. Există numai legătura între maşinărie şi ocupantul ei, fără niciun alt ajutor. Alex îşi întoarce puţin capul spre dreapta. Căruţul coteşte instantaneu spre aceeași direcție. Apoi își îndreaptă capul spre stânga. Roţile urmează fără cârtire noua țintă. Omul privește doar înainte. Capul un pic mai sus, față de prima dată. Agregatul respectă noul gest și rulează în linie dreaptă, de data asta prinzând un pic de viteză, pe holul destul de lung.

Se apropie de capătul holului. Alex lasă capul în jos. Este manevra pentru oprire. Mai e și o altă variantă. Să iasă din dreptul camerei de luat vederi. Dacă devine invizibil, căruțul își încetează rularea. Urmează altă manevră. Ţine, pentru câteva secunde, capul spre dreapta. Aşa utilajul se roteşte cu 180 de grade. Practic, revine de unde a plecat. Din Laboratorul de Automatică al Facultăţii de Automatică, Inginerie Electrică şi Electronică. Mă aflu în Galaţi, la Universitatea „Dunărea de Jos”.

Protagoniștii creativității

Dar să-i prezint, pentru început, pe protagoniștii acestei scene a creativității. Alexandru Daniel Mărgărit, cel care a făcut demonstraţia de mai devreme, este proaspăt absolvent în domeniul Automaticii şi Informaticii Aplicate. Valentin Mihăiţă Ţigănuş e student în anul IV la Automatică şi Informatică Aplicată. Georgian Simion, tot anul IV, la aceeaşi specializare. Alături de ei, profesorul Răzvan Şolea, conferenţiar universitar. Şi, mai presus de orice, un om pe care îl simţi sufleteşte legat de tinerii aceştia, prin felul în care vorbeşte despre ei.

Prezentările fiind făcute, haideţi să intrăm în istoria revoluţionarului cărucior. Profesorul Şolea remarcă de la început că ideea de a crea un prototip de asemenea factură există de vreo opt ani în acest laborator. Până la urmă intenţia este de a face viaţa persoanelor cu dizabilităţi un pic mai uşoară.

Prima idee pusă în practică

În universitatea gălăţeană se pun bazele proiectului prin implicarea unui fost student. Deja e absolvent. Nu mai pot să fac cunoștință cu el, pentru că între timp a plecat în Olanda, îmi spun gazdele mele, care fac referire la George Răşcanu. El a creat o pereche de ochelari pe care persoana cu dizabilităţi o poartă atunci când se află în cărucior. Prin această modalitate roţile sunt manevrate numai prin mişcarea ochilor. În speță, a pupilei. Mişcarea ei era urmărită tot de camera amplasată în dreptul capului.

Profesorul remarcă totuşi că se creează un oarecare disconfort, în sensul sursei de lumină spre care te uiţi. În plus, eşti obligat să ţii pupila nemişcată într-o anume poziţie timp de trei secunde, pentru ca sistemul să înţeleagă ce direcţie vrei să ia căruţul. Dar opţiunea rămâne viabilă în continuare, mai ales pentru acele persoane care nu îşi pot mişca nici măcar capul.

A doua variantă, o nouă generație

Cercetările evoluează, intrând în scenă noua generație de vizionari. Alexandru Mărgărit continuă eforturile începute de George, colegul său de universitate, dar optează pentru altă variantă în privința comenzilor. Baza întregii activităţi e legată de Matlab, modelator şi simulator de sisteme, un program prin care e controlată mișcarea roților.

Alexandru îmi explică felul cum şi-a pus în practică viziunea. Primul aspect vizează modul în care este detectat chipul celui care utilizează scaunul. „Am folosit o bibliotecă software gratuită”, aceasta fiind “o colecţie de funcţii şi structuri pentru prelucrarea datelor”. Se referă la imaginea venită de pe camera instalată în faţa căruţului.

Chipul îți este încadrat într-un chenar, stabilindu-se centrul imaginii. „Oarecum similar cu o manetă de la un joc”. Asta înseamnă că ai un punct iniţial, constituind baza de la care pornesc comenzile ulterioare. Dreapta, stânga, în sus, în jos, după cum îţi mişti capul. Scaunul dispune de două motoare care interacţionează cu un calculator. Fiecare motor are câte un senzor, în acest fel determinându-se atât sensul de rotaţie, cât şi viteza roţilor.

Trei spitale interesate de proiect

Ceea ce se întâmplă în spaţiul universitar din Galaţi n-a rămas fără ecou. Dovadă e că există o înţelegere cu Spitalul Judeţean. Anume ca până anul viitor să fie pus la punct un prototip care să fie testat de persoanele cărora le este destinată tehnologia. Reprezentanţi ai unităţii medicale au venit în laborator şi iată că lucrurile o iau pe un făgaş concret. Mai mult decât atât, spitalele din Craiova şi din Târgovişte vor şi ele să testeze scaunul. Tot la anul, evident.

Calcule în legătură cu preţul unui asemenea produs nu se pot face dintr-un motiv cât se poate de firesc. Profesorul Răzvan Şolea consideră că opţiunea pentru producţia de serie nu este viabilă. Ar trebui încurajată varianta personalizării, din punct de vedere tehnic, a fiecărui angrenaj în parte, în funcţie de problemele de sănătate ale utilizatorului.

 

„Cu imaginaţie, răbdare şi curiozitate”

În 2020, când speră ca acest vehicul să devină operaţional, universitarii au de gând să doneze prototipul la care au muncit atâţia ani. „Doar n-o să-l ţinem aici, să se umple de praf”, exclamă profesorul Şolea.

Întrebare de final. Cum aţi reuşit, dincolo de știința voastră, incontestabilă, să realizaţi toate acestea, oameni buni? Alexandru Daniel Mărgărit răspunde fără nicio ezitare. „Cu imaginaţie, răbdare şi curiozitate”. Simplu, nu?!...