Așa se intitula un articol al lui Gheorghe Brătianu apărut în „Timpul”, în martie 1938. Să ne amintim, era o vreme în care orizontul din jurul țării era amenințător oriunde priveai și reputatul istoric propusese ca România să facă efortul diplomatic pentru a lega o alianță „de la Baltica la Marea Neagră”, din Finlanda și Estonia pînă în Bulgaria și Turcia, cu toate țările aflate în acest spațiu strategic.

Menționez în paranteză că exact aceeași idee a avut-o Condoleeza Rice pe cînd era secretar de stat la Washington, 70 de ani mai tîrziu, și fără să aibă habar despre Gheorghe Bărtianu: o centură a democrațiilor din Baltica pînă la Marea Neagră menită să apere Vestul de expansiunea orientală, fie că e ea rusă ori islamică. Această gîndire strategică americană, forjată după septembrie 2001, a și stat la baza deciziei primirii României și Bulgariei în NATO.

Mă gîndesc că, dacă o asemenea idee era socotită bună și în 1938 și în 2008, ar putea avea o valabilitate oarecare și în 2018. Doar că acum, ceea ce părea atunci evident, anume că democrațiile toate sînt cam la fel, nu mai e atît de sigur. Vedem ce se întîmplă în Ungaria, în Polonia și la noi. Nu mai e atît de sigur că democrațiile se aseamănă în datele lor esențiale, ceea ce șubrezește temeiul unei implicite solidarități.

Revenind la 1938, este de spus că istoricul român nu era deloc naiv să creadă că o asemenea alianță ar putea fi un tratat de securitate colectivă, dar se baza pe ceea ce el numea „o tendință care ar trebui să fie comună” tuturor acestor state: dorința de a-și apăra independența. Cu alte cuvinte, Brătianu miza pe faptul că o sumă de țări de rang secund în clasamentul puterilor globale, care au în comun aceeași regiune și același ideal (păstrarea independenței) vor putea acționa politic împreună ca să-l și realizeze.

Sigur, era un proiect mai degrabă teoretic, dar era un proiect! În „Cuvîntul”, Nae Ionescu tratase critic o asemenea idee. Atacînd nu doar fezabilitatea, ci chiar substanța ideii lui Gheorghe Brătianu, teribilul Nae Ionescu declama emfatic despre destinul României spunînd că o astfel de alianță, chiar dacă ar fi posibilă, ar fi o piedică în calea afirmării destinului țării. Nae Ionescu vedea destinul țării înflorind alături de o țară mare și nu într-o adunare de țări mici și temătoare. Sub titlul „Între destin și politică”, Gheorghe Brătianu îi răspunde lui Nae Ionescu.

Istoricul spune că propunerii lui, care este de natură politică, Nae Ionescu îi răspunde de pe un alt plan: „Unui punct de vedere politic, care caută soluții pentru problema de azi, i se opune unul profetic, pe alt plan decît cel al contingentelor realități actuale... două metode și două drumuri deosebite”. Păstrarea independenței, zice mai departe Brătianu, este condiția sine qua non ca România să devină, așa cum delira profetic Nae, „creatoare de istorie”.

Cu alte cuvinte, destinul României, pe care Nae Ionescu îl vedea peste veacuri, în stele, era adus de Gheorghe Brătianu în contingența politică. Într-adevăr, destinul național se derulează simultan în aceste două planuri. Unul înalt, ideal, mereu măreț, mergînd dintr-un punct culminant în următorul, altul concret, pragmatic, pas-cu-pas. Abia întors dintr-o călătorie peste Ocean, mărturisesc că mi-am dat seama că marile națiuni (americanii, francezii, evreii, britanicii etc.) știu foarte bine să echilibreze aceste două planuri, știu să își ducă viața deopotrivă în ideal și în real. Probabil că secretul măreției lor este tocmai acesta.

Despre America, Jean Baudrillard spunea într-o carte celebră că este sau că are ambiția să fie „o utopie realizată”. Acest diagnostic spune, cu alte cuvinte, că cea mai puternică țară a lumii este așa pentru că cei care au condus-o și o conduc, dimpreună cu cei care o locuiesc, cred că distanța de la vis la realitate nu e insurmontabilă. Ba chiar că misiunea lor perfect realizabilă este să aducă visul în realitate.

Putem zîmbi, putem privi ironic acest efort sisific. Dar cei care fac istorie și mari națiuni nu sînt cei care privesc sceptic de pe margine, ci cei care se înhamă la aducea visului pe Pămînt. Iar țările populate de oameni care cred că idealul e una și realitatea e alta, că nu se poate amesteca apa cu uleiul, sînt condamnate să stea în planuri secunde. Prin comparație, noi am ratat mereu acest echilibru.

Am fost ba de partea visului și a profeției (ca în interbelic!) și ne-am prăbușit, ba de partea aranjamentului „real-politik” și nu am putut deloc decola. Nu am deloc pretenția că știu rețeta acestui echilbru. Remarc, doar, că la noi există o ruptură dramatică între cele două planuri. Avem, pe de o parte, intelectuali atît de „birocratizați”, încît își imaginează că totul are o explicație care ține de „politici”, de proceduri, de legislație și administrație, de „expertiză” și de know-how.

Pe de altă parte, avem o categorie de inteligențe care profesează un fel de patriotism metafizic, exaltat, „ortodoxist”, mîndru, un patriotism în care demnitatea națională e un fel de încăpățînare înnourată urmată de sepuku. Între ei, se găsesc cei mai mulți dintre intelectualii români practicînd un scepticism solid amestecat cu ceva umor de conjunctură. Partea proastă este că aceste trei categorii, dintre care primele două sînt extrem de dinamice, iar a treia este de o lene milenară, se află în competiție. Se deranjează vizibil unii pe alții, se exclud discret uneori, se excomunică public cel mai adesea. Cu alte cuvinte, unii cu destinul, alții cu politica.

Pînă cînd nu vom găsi calea de a face politică din destin și destin din politică, nu vom fi mai mult decît sîntem. România pare destul de preocupată de propriul centenar. Prilej să facem noi administrații, care au bugete să organizeze sărbători. De asemenea, prilej pentru politicieni să se refere, patetic, la o istorie glorioasă pe care o vor mobilizatoare pentru prezent. Însă, și unii și ceilalți fac ceea ce se cheamă „o treabă românească”.

Adică o treabă lipsită de convingere (așadar, incapabilă să convingă), de mîntuială – cîrpeală. Spre sfîrșitul lui 2018, vom critica toți modul în care s-a organizat Centenarul. Deja, toată lumea bombăne... Poate doar o paradă militară frumoasă ne va mai face să simțim ceva autentic. În rest, nimic. Însă ceea ce ar trebui să înțelegem este că nu ne va ieși un Centenar așa cum ne dorim, din cauze mult mai adînci decît bulibășeala administrativă și lăsatul lucrurilor pe ultimii metri – de altfel, apucături autohtone, ingrediente ale „trebii românești”.

Cauza adîncă este aceea că nu putem găsi legătura dintre politică și destin, dintre acțiunea reală, de aici și de acum, și ideea unei Românii puternice, coezive și prospere. Cei mai mulți, vom pendula agonic între contingență și vis. Dezamăgiți de faptele zilnice, vom bovariza întrun vis care e, mai degrabă, frustrare. Sătui de atîta vis care nu produce nimic, ne vom întoarce spre descurcăreala de zi cu zi. Vom face o navetă tristă și stresantă între doi poli a căror legătură ne scapă. Sau, poate, cine știe, o minune istorică ne va suprinde iarăși.

Am mai avut asemenea momente demne de un mare destin. Să nu ne descurajăm dacă nu simțim, la orizont, o minune. Este în natura ei să fie nevăzută pînă se produce. Să rămînem, măcar, capabili să ne dăm seama cînd minunea ne lovește. Din ce văd în jur, este foarte posibil să nu mai fim capabili nici de așa ceva. Coșmarul absolut al oricărui român ar trebui să fie acesta: să ne dea Dumnezeu o clipă astrală și noi să trecem prin ea ca prin toate celelalte, privind la televizor isprăvile cîte unui Dragnea...