Am urmărit, în ultimele zile, cu o curiozitate crescândă, spectacolul oferit de televiziunile românești neomarxiste, cu ocazia alegerilor americane de la jumătatea mandatului și am descoperit, nu fără o anumită admirație, cât de numeroși și de bine pregătiți au devenit, aproape peste noapte, specialiștii lor în politică americană. Au excelat, ca de obicei, ”profesorii” de grant-uri Soros, altfel, cei mai talentați, de pe vremea când lîl slujeau pe sceleratul-turnător Băsescu… L-am privit pe ”marele” profesor de științe politice de la Universitatea București cum perora împotriva lui Trump și a lui Nicușor Dan, care ”a mers pe mâna lui Trump”.

Cum, care profesor? Cel care slugarnic îngenunchea pe plajă în fața stăpânei Elena Udrea, fericit că-și găsise locul în PMP- ul băsist! Cel care își rupea ostentativ, tot într-un studio tv. copia diplomei de doctor… De aceea întrebarea corectă nu cred că mai este până unde pot evolua ”elitele” lui Băsescu, ci până la ce sumă.

Până la ce contract. Până la ce grant. Până la ce invitație. Până la ce funcție. Până la ce legitimitate împrumutată. Nu există josnicie prea mare, ci doar josnicie insuficient răsplătită, sau remunerată. Restul sunt declarații, valori invocate la timp și indignări reciclabile. Iar când suma e atinsă, orice poate fi justificat: linșajul devine igienă, boicotul — curaj civic, iar adevărul — suspect, dacă nu chiar ostil.

Asta nu mai e o criză de idei, ci una de preț. Și tocmai de aceea e atât de stabilă. Pentru că nu mai depinde de convingeri, ci de calcule. Iar calculele, spre deosebire de idei, nu au nevoie de memorie. Am aflat lucruri extraordinare despre geografia electorală a Statelor Unite, despre subtilitățile comportamentului alegătorilor din Pennsylvania, despre transformările sociologice ale Texasului, despre psihologia electoratului republican și despre felul în care marile universități americane au influențat votul democratic, toate explicate cu o familiaritate care mi-a creat impresia că mai ales jurnaliștii (fericiți) de la posturile neobolșevic-globaliste, dar și invitații lor, - ejusdem farinae -, au copilărit pe malurile Potomacului și au petrecut o bună parte din viață în compania senatorilor de la Washington.

Nu m-a surprins numai ușurința cu care au trecut de la istoria politică americană la sociologia comunităților hispanice, ci și siguranța cu care au interpretat cele mai complicate fenomene electorale ale unei societăți despre care, până nu demult, cei mai mulți dintre noi am aflat mai ales din filme. Am avut parte de explicații despre trumpism, despre noua configurație a Partidului Democrat, despre conservatorismul religios, imigrație, inflație și polarizare ideologică, într-un asemenea ritm încât aproape am uitat că mă aflam în fața unor televiziuni din București și nu a unor seminarii de științe politice de la Georgetown.

Numai că, în mijlocul acestei extraordinare desfășurări de competență, am observat o absență curioasă, o anumită lipsă de uimire în fața banilor care au început să transforme democrația americană într-una dintre cele mai scumpe întreprinderi politice din istorie. În Texas, de pildă, competiția pentru un singur loc în Senatul Statelor Unite a ajuns la aproximativ 573 de milioane de dolari numai în publicitate electorală și rezervări de spațiu publicitar, dacă luăm în calcul alegerile preliminare și generale.

Peste o jumătate de miliard de dolari pentru o singură confruntare electorală, într-un singur stat american, în timp ce Elon Musk a contribuit, prin comitete de acțiune politică, cu cel puțin 168 de milioane de dolari la finanțarea unor organizații care l-au sprijinit pe republicanul Ken Paxton. Din această sumă, 158 de milioane au fost direcționate printr-un circuit de comitete politice către grupul care a susținut candidatura acestuia.

Am încercat să-mi imaginez ce ar fi însemnat asemenea cifre într-o discuție despre democrație, despre egalitatea cetățenilor în fața votului, despre puterea economică transformată în influență politică și despre felul în care un singur om, prin averea sa, poate dobândi posibilitatea de a participa la modelarea opiniei publice cu mijloace financiare inaccesibile aproape tuturor celorlalți.

Nici un cuvânt despre aceste sume ”democratice” la neomarxiștii de ambele sexe (sau or fi mai multe?) purtători de microfon anti-Trump… Mie, ca oricărui mediocru, care nu înțelege prea mult din democtația Unităților Militare aflate în bivuac între studio și regie, mi s-a părut că aici exista un subiect infinit mai interesant decât nesfârșitele speculații despre simpatiile personale ale lui Donald Trump sau despre presupusele subtilități ale strategiilor electorale ale republicanilor.