Poate sensibilizat de o fotografie, el a acceptat să ne povestească ce a mai făcut în literatura mondială, ce sunt copiii lui și cum se simte la vârsta de 70 de ani. Amintirile despre casa copilăriei, unchi și mătuși, nu în ultimul rând bunici, despre părinți și fratele lui geamăn, părerile despre scriitori români, de azi și de aiurea, căci adevărații scriitori nu mor niciodată, au serioase șanse să transforme un , teoretic, efemer interviu de ziar într-un moment de istorie literară.

Evenimentul zilei: Din toate discuțiile pe care le-am avut observ că mândria  nu v-a imbătrânit încă …
Petru Popescu:
  Mândria, nu, energia, vai, da. Anul 2014 e al cincizecilea an de când scriu convins că doar asta știu să fac în viață — să scriu.

Să pornim din locul unde ați copilărit…pentru că v-am „tentat” cu poza lui
Blocul ce-l vedeți, stil 1920/30, timpuri bune pentru România, boom petrolier, etc. e cel in care m-am născut și am locuit până la expatriere.  Până in '54 stăteam în odaia din dreapta față, etajul doi, împreună cu fratele meu geamăn Pavel, căzut victimă la epidemia de poliomielită, și secerat în câteva zile. 

Adresa blocului: nr. 9, st. Iulius Fucik (azi Thomas Masaryk, de la un Ceh notoriu la altul) — la doi pași de Maria Rosetti și de centru.

Literar, blocul are o istorie:  Geo Bogza, Tudor Vianu, Eugen Jebeleanu, actorul/poet Ionescu Gion, pictorul Perahim, Zaharia Stancu de câteva ori, reporterul și memorialistul Brunea Fox, St Aug Doinas odată, Eugen Barbu, Nina Cassian, mulți mulți alții. n-am loc să-i menționez pe toți, veneau la acea adresă să se intâlnească, cu Radu Popescu, tatăl meu, eseist, critic dramatic și literar.  Mulți din ei neavând copiii (ciudată consecvență negativă) erau amuzați de "gemenii lui Radu" — eu și fratele meu Pavel. Atinși de febra literară a adulților (trăgeam cu urechea, auzeam numai termeni literari ori nume de scriitori străini, cel mai mult francezi) — deci eu și Pavel, la 9 ani, am scris o piesă de teatru în versuri, cam plagiată după Othello de Shakespeare, și am citit-o pe roluri in fața unui public de scriitori onorați și publicați!

Din același apartment, helas, a fost tatăl meu arestat de comuniști (dar eliberat curând, norocos față de mulți alții). Tot din același apartament a plecat tata în 1959, despărțindu-se de mama.  Moartea lui Pavel a fost sfărâmarea familiei mele de copil, dar a fost și sâmburele creării eroului din Prins. In tot ce am scris, minus „Amazon Beaming” și „Almost Adam”, am folosit direct copilăria și adolescența, și mult din viețile rudelor apropiate.

Puteți să ne spuneți ceva despre familie…
Tata era bucureștean de patru generații, și al șaptelea din 13 copii, 9 băieți și 4 fete. Fiu de profesor de drept bisericesc (o mai ști cineva ce-nseamnă asta?)

Mama avea o soră de mamă, actriță Tanti Cutava, și un frate bun, avocatul Codru Cutava. Numele lor grec vine de la bunicul din Turnu Magurele, Bazil Cutava, grec transplantat, proprietar de vie (vezi via din Sfârșitul bahic) și notar șef al orașului Turnu, intr-un timp patriarhal.  Zaharia Stancu, copil, fugit de sărăcie din Oltenia, a devenit în anii '20 secretar și grefier al notarului șef din Turnu, bunicul nostru după mamă.

E să te înfiori, realizând cât de bine se cunoștea toată lumea cu toată lumea, ce familială era România de atunci, inclusiv pentru scriitori.

Plecarea în America

Cum se poate că tocmai un Bucureștean format din laptele și sângele cel mai intim al unui secol a fugit, ba chiar cariera lui în afară, a fost la fel de amplă, deși total deosebită — ca doi scriitori într-unul? Nu e trist?
Nu e trist, e "bittersweet."  De la WW2 încoace, transplantarea a devenit nu numai o salvare fizică, ci un fel de obligație de a-ți asuma lumea, hibridizându-te odată cu ea. 

Dacă nu  plecați erați probabil, in prezent, cel mai important scriitor român în viață?
Mersi de complimentul „condițional”, dar nu sunt de acord cu el, deși l-am auzit de mii de ori, nu numai despre scriitori — dacă Hitchcock rămânea în Anglia, n-ar fi regizat el și nu altul Richard III și Look Back în Anger? De prozatori nu mai vorbesc — Nabokov, Conrad, Ionescu, eu… Asemenea întrebări acordă respect dar pe de altă parte dezaprobă — de ce-ai făcut ce-ai făcut? ai diminuat ceva, ai stricat ceva! E fals, și mai bine să rămân cât sunt decât să mă întreb dacă poate aș fi fost mai mult – în ochii cui, și pentru cât timp? Dacă e vorba doar de mine, am fost deja cel mai important romancier român, de două ori — prima oară când, scriind Prins și Dulce din adâncul meu dar și dinăuntrul unei generații, am devenit cel mai citit și discutat scriitor al momentului istoric — bar none. Cei mai cunoscuți prozatori români trăiau și activau, trăia Preda, trăia și scria in Vest Petru Dumitriu — tânărul și, s-a incercat disperat să se afirme, mai puțin merituosul Popescu nu se știe cum a avut el mai mult lipici la sufletul românilor decât toți! Imi pare rău, am meritat acea atenție, incă o merit.  Iar a doua oară, am scris ca anglofon internațional, bestsellers și romane literare, sub numele Popescu  — vedeti cronicile literare în engleza și scrisorile de la cititori.  E păcat că literatura mea in engleză e virtual necunoscută în Romania, dar poate nu-i de mirare. Laudele la Popescu, intre altii de la nume ca William Styron ori Deepak Chopra contează mult in Vest — in România, românii sunt orbi la cum ii vede restul lumii pe românii internaționali, afară de cântăreți. Când va fi descoperită literatura mea in engleză, se va descoperi că am rămas același scriitor și in cărțile timpurii, și in cele de azi — și poate voi fi recunoscut ca cel mai important scriitor român, prin singularitatea performanței, a treia oară?

… dar ca să răspund la esențiala parte a intrebării, dacă nu plecam, mi-aș fi putut menține libertatea in scris?  Cred că nu.  Cred că tirania supravegherii zilnice poate invinge pe cel mai tenace artist. Obosești, devii șablon cu tine însuți, faci pacturi. Iar dacă aș fi devenit însurat și cu copii, aș mai fi avut curajul să dezleg tunul, știind că primejduiesc o familie? Greu de crezut.

Oricum, cea mai bună dovadă că era mai bine să fug e personificată în copiii mei. Chloe lucrează în film, la Hollywood. Despre cariera deja fascinantă a reporter-prozatorului Adam Popescu —  googlați Adam Popescu, veți citi capitole din cartea lui „High Altitude”. Memorial al împrietenirii lui Adam cu un Șerpa din Nepal  în timp ce urcau Everestul împreună în Noiembrie 2013.  By the way, lui Adam Popescu nu i-ar trece vreodată prin cap să-și anglifice numele ori să scrie sub pseudonim. Nici lui Chloe nu i-ar trece prin cap să fie agentă ori executivă de film (i s-a oferit un post la Paramount) sub vreun nume schimbat. Trageți concluzia.

Păreri despre scriitori români

Ce scriitori români ați admirat sau admirați și cum de nu v-au strivit debutul confrații?
Bună întrebare.  Cei mai importanți au ramăs aceiași – pentru că în ce privește gustul meu propriu, mai ales prozatorii români care-mi plăceau erau foarte puțini.  Rebreanu și Preda, atunci și incă, sunt esențiali.  Dar nici atunci nici acum nu i-am apreciat pentru meritele cele mai des atribuite (pe Rebreanu l-am iubit mai cu seamă pentru romanul mistic Amândoi); fiind un cititor precoce și vorace, am decis devreme că trebuie să-mi trag propriile mele concluzii despre literatura română. Era clar că România ca societate a avut un asemenea chin istoric, incât opiniile despre scris nu erau făcute din preferința subiectivă, ci din o prost ințeleasă dar susținut recomandată datorie patriotică. Un scriitor demodat deja când a fost publicat prima oară, Sadoveanu, a continuat și cine știe cât va mai continua să fie resimțit ca necesar,  chiar dacă nu e citit.  Vlahuță, un scriitor poate nu inutil la vremea lui, va fi parte din curriculum la nesfârșire. Nu-i mai bine să admirăm doar câțiva scriitori, dar să-i admirăm cu adevărat?  

Iar despre Preda, l-am admirat nu pentru că a imortalizat țărănimea, ci pentru că a studiat-o și cu loialitate dar și cu scârbă, iar adevăratul lui erou, nu Moromete ci fiul cel mai tânâr Niculae, e un capabil zbătându-se disperat să iasă din destinul programat. Cât despre scrisul de imaginatie, totdeauna rar in România, îmi plăcea Radu Tudoran, și nu puteam să conving pe nimeni că avea valoare literară. Snobismul literar, care e moartea oricărei valori vii, îl aveau în România de atunci și profesorii, și liceenii, și doamnele cu ambitii sociale, și comuniștii firește, într-un cuvânt, toți!  

… Despre proza modernă, afară de a mea, putem fi de acord că Jurnalul lui Mihail Sebastian s-a dovedit egal in calitate literară  cu tot ce era mai bun din Camil Petrescu?  Așa-i că nu putem fi de acord? Tare rău îmi pare.  Singurul roman al lui Camil care mi-a plăcut, a propos, Patul lui Procust, mi-a plăcut fiindcă era despre genitalia — iar cât despre cum scria Camil și cum scriu eu, mă prefer pe mine din prima clipă, pentru că eu scriu pentru cititori (nu către ei în jos, ci către ei în sus!), iar Camil, cum a observat bine E. Lovinescu, scria numai si numai pentru sine (și despre sine). 

Unii scriitori plecați, vezi Petru Dumitriu parcă snt interziși și acum?
Pe Petru Dumitriu (care și el a venit odată în apartamentul din Iulius Fucik, să stea de vorbă cu tata), l-am citit la 15 ani, impresionat firește de imensitatea de frescă a operei, dar simțind de la început în gură un gust rece și totuși familiar. Un creator care vroia să cuprindă și definească toată România, cu ingeniozitate și suspense, cu stil, cu înțelegere a trecutului, dar fară multă căldură,  și deși era franc sexual, fără intimitate.  Emoția cea mai frecventă în descrierea vieților din Cronică de Familie era cel mai des iritarea, competitivitatea, nerăbdarea, nemulțumirea cu propriul destin. Petru Dumitriu ca om, mi s-a spus, era la fel.  Grandios, super capabil, carismatic, și ostil și vorace. 

Cred că publicul simte lipsa a ce e cald și intim, chiar și într-o operă copleșitoare. Cred că, de aceea, Petru Dumitriru s-a perimat în exil — nu avea entuziasm adevărat, adânc, naiv, cu farmec, nici pentru români, nici pentru occidentali.

Cât despre mine, îmi iubesc cititorii și se vede.  Știu și americanii asta despre mine.

Ați câștigat mulți bani în România? Circulă o legendă despre genți sau valize pentru ridicarea drepturilor de autor…
E adevărat deși nu cred că era nevoie de genți (ori valize!) ca să-mi încasez drepturile de autor.  Dar pentru prima oară după mult timp, in anii 70 câțiva autori vindeau multe, multe exemplare.  Al doilea după mine era Eugen Barbu.  Totul fiind foarte relativ, nu știam ce să fac cu banii fiindcă marea parte a orelor unei zile nu făceam decât sa stau la mașina de scris, adesea zăpăcit de cafele și leșinat de foame, și să scriu.  Mi-a prins bine, am invățat să scriu un roman complicat și stufos emoțional în sub un an durată. Dacă fac însă comparația cu America, unde am câștigat din „Almost Adam” aproape patru milioane de dolari în primii doi ani după publicare, banii din România devin mai puțin uluitori, Banul, de fapt, e uluitor numai când nu-l ai. 

Oricum, n-am scris nici în România nici în  America doar pentru bani ori intâi pentru bani.  Am scris ca să fiu liber, pentru mine forma libertății a fost scrisul.

Ultimele romane

Câteva repere despre ultimii 15 ani? 
In ultimii cincisprezece ani am trecut peste niște praguri nebănuite ale vieții. Afară de faptul că, cu darul meu de a mă băga în pericole publice, am fost nu numai prezent, dar aproape martor direct la atacul din  9/11 — intâmplat exact în prima zi de promoție a Oazei abia apărute la Editura St. Martin's Press, motiv pentru care eram in New York;  în loc să semnez cărți ori să vorbesc la televiziune – m-am dus la ground zero (încă nu era interzis să te apropii de el), și am umblat in lung și-n lat prin cenușa lui, fotografiind. Poate voi scrie cândva despre 9/11 și ground zero.

Oricum, in anii imediați de după 9/11,  am scris sub o presiune febrilă patru cărți care simțeam că mi le datorez mie însumi.  Girl Mary, tradusă sub titlul Fata din Nazaret — un fel de pariu cu mine însumi despre cum înțeleg eu nașterea creștinismului.  Două romane aparent aparținând genului young adult, dar amândouă de fapt despre adolescență și formarea personalității independente — la genul masculin, și la cel feminin. In FOOTPRINTS IN TIME, un băiat de zece ani supraviețuieste de unul singur în savana africană. In WEREGIRLS, patru liceene din Pasadena se îndrăgostesc pentru prima oară. Și în fine ultimul, “Supleantul”, prima mea carte în românește după 35 de ani de literatură engleză, și deși integral gândit și chiar frazat poate din primul meu an de "exil",  iată că i-a venit sorocul abia acum!  Cu mulțumiri la trei prieteni a căror încurajare în a-l scrie a fost esențială, Florin Lupescu, Marius Tuca, și Grigore Arsene.

Supleantul e un roman de excepție…
Să de Dumnezeu să fie atât  de excepție, încât să fie citit și de generațiile ce vin. Știm amandoi că n-a mai scris nimeni despre Ceaușești ca eroi de ficțiune, nici in România nici in lume! De ce?  Dimensiunea acelor personaje "dwarfs the writers" cum se zice în engleză?  Și despre Antonescu a scris un singur  scriitor, român ca mine, Marin Preda. Cât de multe aș avea de spus despre cum scriu Românii despre ei inșiși și istoria lor, despre cum citesc românii despre ei inșiși — altădată.  Oricum, Supleantul e a patra oară, ori al patrulea  fel, în care am făcut ce n-a făcut încă niciun alt român, ori niciun alt scriitor transplantat. Am creat din nou în limba de baștină, fără fisuri. Am de ce să fiu mulțumit.

Și iată cum, mi-ați dat un interviu cu miez, dar și cu orgoliu.Imi place orgoliul. E sănătos să-l ai.