Chiar și cel mai cunoscut și premiat scriitor român contemporan trăiește ca noi toți, cu necazuri și mici bucurii. El pare ușor nemulțumit de ce a realizat până în prezent, în plan literar. Asta înseamnă că ne va rezerva surprize plăcute în viitor. Nouă și milioanelor lui de cititori de pe toate continentele. Asta ne promite în acest interviu.

EVZ: Cum vă explicați notorietatea pe care o aveți? (am auzit pe stradă oameni - cu aspect respectabil - care întrebau pe unde este librăria, sau cafeneaua „Cărtărescu”) Mircea Cărtărescu: Ca multe alte lucruri, notorietatea poate fi tentantă până afli censeamnă și cu ce se mănâncă. Dacă nu ești vedetă sau prezentator la TV, sau cine știe ce psihopat, afli repede că n-ai nevoie să-și sucească oamenii gâtul după tine în Carrefour. Lucrul ăsta nu se mai întâmplă, slavă Domnului, de mult în cazul meu, mai bine zis de când nu mai merg la emisiunile de la televizor, nu mai scriu articole și, în general, nu mă mai interesează de nici un fel să știe lumea de existența mea.

De fapt, perioada de relativă popularitate pe care am traversat-o acum câțiva ani a fost o anomalie în viața mea: nu mi-am dorit-o și m-a stânjenit în drumul meu. N-are nici o legătură cu cărțile mele, nici cu felul meu de a fi. Eu sunt un om retras, așa am fost mereu, e felul meu natural de a trăi. Îmi face tare bine îndepărtarea de lumea exterioară, inclusiv cea literară. Mi-au ajuns treizeci de ani de bătălii fără sens. Am pielea scrijelită de pe urma lor.

Mircea Cărtărescu (n. 1 iunie 1956 în București) este un poet, prozator, critic literar și publicist român

Se spune: „cine nu e pe facebook nu există”. E exact invers.

Păreți supărat pe lume, de o bună perioadă, de ce? Poate că par, dar nu sunt deloc. Izolarea nu înseamnă supărare pe lume, ci întoarcere către lumea adevărată, cea dinlăuntrul tău. Eu nu mă uit la televizor, nu citesc ziarele, nu socializez, nu sunt nici măcar pe facebook. Se spune: „cine nu e pe facebook nu există”. E exact invers. Toate aceste droguri sociale te îndepărtează de tine și de adevăr (unul și-același lucru) cu o reînnoită putere față de tentațiile dinainte. Nu ne ajungea lumea reală ca să fugim de noi înșine, ne trebuiau și tot felul de lumi virtuale… Da, dacă interiorul nostru e un vid, un urât de care nu putem scăpa, îl acoperim cu jocuri, cu socializare, cu orice, numai să nu fim vreo clipă singuri. Asta e ceea ce nu suportăm. Eu am trăit întreaga viață ochi în ochi cu mine. Am căutat lumea în interiorul meu și n-am regretat asta nici o clipă, pentru că am găsit-o acolo întreagăîntreguță. A suta parte din ea a răzbătut în cărțile mele. Câteodată cred că nici n-am început încă să scriu cu adevărat.

Am cunoscut și lumea românească, ba încă foarte bine. După zece ani de jurnalism politic nu mi-a mai rămas nici o iluzie întreagă. De fapt, m-am retras când am înțeles că nu mai e cu adevărat ceva de spus în România, că ar trebui de fapt să închidem taraba.

Îmi pare rău doar de comunitatea, tot mai restrânsă, a oamenilor de bună calitate. Ei suferă cel mai mult de deteriorarea grotescă a spațiului public. Pentru ei am simțit că merita să spun deschis ceea ce gândeam. De la o vreme însă am fost sufocat, ca și ei, de dejecțiile vărsate ceas de ceas asupra noastră.

Premiul Nobel, este clar, va ajunge la dumneavoastră. Când credeți și în ce condiții, căci criteriile de atribuire sunt complexe? Vorba lui alde Parizianu, pe ce vă bazați? Eu n-am nici cel mai mic argument în favoarea mea și nici un motiv să-mi fac iluzii, dar poate aveți dumneavoastră informații care mi-au scăpat... Vreau să vă spun un lucru pe care-l știu toți scriitorii peste care planează cât de cât suspiciunea că ar putea lua Nobelul vreodată: nebun este cel care crede că-l va primi în această viață. Nici Murakami, nici Philip Roth, nici Pynchon, nici Nadas, nici Kundera nu vor face prostia să-și închipuie că, fiind îndreptățiți să ia Nobelul, îl vor și lua efectiv. Toți sunt îndreptățiți, dar unii dintre ei îl vor lua, alții nu. De ce? Nimeni nu va putea răspunde la asta vreodată.

Dar să privim lucrurile altfel. Sunt câteva zeci de autori de azi pe care toată lumea îi vede demni de Nobel. Să ajungi între ei e mai dificil încă decât să iei premiul cu adevărat. Primul lucru e o fantastică izbândă, al doilea doar un fantastic noroc.

Doar la noi, în România, lucrurile se văd diferit: se râde de tine dacă ești pe listă. Cuvântul „nobelizabil” a devenit o batjocură. Câte comentarii de tipul „a rămas Cărtărescu și anul ăsta fără Nobel” nu citesc în fiecare noiembrie… Ba chiar unul scria mai an: „Cărtărescu va ajunge și el în jalnica situație a celor mereu citați ca posibili laureați, dar care nu iau premiul niciodată”. Jalnică situație, într-adevăr…

E o atmosferă postapocaliptică apăsătoare și greu de suportat

Vă rog să ne povestiți câte ceva despre Cenaclul de luni, Traian T. Coșovei, Nino Stratan, „Aer cu diamante”, relația cu Beatles, la ce vârsta ați avut primii blugi? Sunt lucruri scufundate în adâncul timpului. Au fost anii optzeci, cei mai fericitnefericiți din câți am trăit. Cei mai vii în orice caz. Dar să-i evoc, chiar și aici, în câteva cuvinte, nu sunt acum în stare. Prea mulți dintre noi s-au dus înainte de vreme, prea mulți, chiar supraviețuind, au tăcut. Îi înțeleg bine pe aceștia din urmă: nu sunt vremuri de făcut literatură. Trebuie să-ți hrănești familia mai întâi, trebuie să poți respira mai departe în irespirabilul lumii românești. Nimeni nu este de partea ta ca scriitor. Instituțiile culturale au fost distruse cu bună știință. Uniunile de creație au fost adusen sapă de lemn. Critica agonizează, revistele agonizează, e o atmosferă post-apocaliptică apăsătoare și greu de suportat. De mirare este cum au rămas oamenii destul de motivați ca să continue să scrie în indiferența generală. Mă bucur pentru fiecare dintre ei, pentru fiecare carte bună sau poem bun care încă se mai publică azi.

Ați scris enorm. În zeci de țări civilizate sunteți mai premiat și mai cunoscut, la modul profund, decât la noi. Cum ar trebui abordată opera dumneavoastră de către un tânar instruit, care dorește să vă aprofundeze? Să înceapă cu „Levantul”, cu „Orbitor”, cu „Nostalgia”, cu „De ce iubim femeile”, cu poezii? Mie mi se pare că am scris, dimpotrivă, foarte puțin. Dacă mă uit în urmă, ceea ce, din prudență, nu prea fac, găsesc doar treipatru cărți. Și nici ele în întregime mulțumitoare. Poate câteva zeci de pagini, până la urmă. Am speranța că le voi mai adăuga câteva. Și asta va fi tot. Nimeni nu regretă cărțile nescrise.

Cât despre situația mea în străinătate, sigur că e mai bună decât cea din țară. Nu doar pentru că „nimeni nu e profet în propria lui țară” (lucru atât de adevărat!), ci și fiindcă de obicei cartea străină se recenzează obiectiv. Nu e nici un motiv ca vreun critic să desființeze pe nedrept (și chiar pe bună dreptate) un autor străin. Nu porți campanii împotriva unui autor finlandez sau bulgar, ci te bucuri sincer de cărțile lui, pentru că el nu se află pe moșia ta, nu-ți face concurență, nu intră în jocurile tale de putere. Câtă vreme am fost doar o speranță, cum se zice, am fost și eu bine primit în lumea literară românească. Când am confirmat (am totuși iluzia asta), lucrurile s-au schimbat, căci, pe lângă altele, suntem o lume care, mai mult decât toate pe care le-am cunoscut, nu suportă succesul celui de alături. În lumea noastră literară, când vezi că pe un om îl iubește toată lumea, poți fi sigur că e un mediocru de care nu se teme nimeni.

Nu recomand nimănui în mod special cărțile mele. Ele sunt „take it or leave it”. Nimeni nu pierde nimic dacă nu le citește. Într-un fel, ele sunt astfel făcute, încât își selectează singure cititorii. Dar, într-adevăr, ele pot fi privite ca niște trepte. Ar fi ciudat și nerezonabil ca un cititor inocent să înceapă direct cu „Orbitor”. Ar fi ca și când i s-ar cere să urce o scară înaltă formată dintr-o singură treaptă. Aceea nu mai e o scară, ci un zid. În mod straniu, cărțile mele ar trebui citite în ordinea în care le-am scris: poemele mai întâi, apoi „Nostalgia”, „Travesti”, „Orbitor” și „Anomaliile mele” (cartea mea cea mai stranie, încă nepublicată). E coloana vertebrală a scrisului meu. Cine vrea o lectură de plăcere, o va găsi în cărțile mele în ton minor, „Frumoasele străine”, „De ce iubim femeile” sau „Ochiul căprui al dragostei noastre”. Copiii de până la nouăzeci de ani pot începe cu „Enciclopedia zmeilor”.

Aveți o evidență câte premii ați luat și în câte limbi ați fost tradus? Sigur că am o evidență, dar „câte premii” și „câte limbi” nu-nseamnă absolut nimic. Nu așa se cuantifică recunoașterea în lume a unui scriitor. Aș vrea să am atâția bani câți nechemați au fost traduși în toate limbile pământului. Cât despre premii - ce să mai vorbim? Uitațivă cum se dau ele, și cui, la noi. Mai știe cineva cine le-a luat pe cele de anul trecut? Pentru un autor, o traducere e importantă, dar ca parte a unui sistem complex de răspândire a operei lui în lume. Mult mai importantă decât numărul de traduceri e calitatea lor. Un traducător prost te ucide, unul bun te creează în spațiul altei limbi și culturi. Apoi, este editura. Prestigiul unei edituri e una dintre cele mai importante variabile. Un bun editor te poate propulsa mai mult decât oricine într-un spațiu cultural. Apoi, este receptarea. Cine, în ce mari cotidiene sau în ce mari reviste literare a scris despre tine?

Am până azi șaizeci și cinci de titluri traduse în peste douăzeci de limbi. Le-aș da pe toate, fără să clipesc, pentru o singură carte nouă care să mă mulțumească.