Editura Evenimentul si Capital

INTERVIURI CU SCRIITORI. Eugen Simion: Cum "a ajuns" Mihai Eminescu la DNA | VIDEO

scriitor_01
Autor: | | 6 Comentarii | 1445 Vizualizari

Marele academician a povestit EVZ despre momentele care i-au marcat existenţa.

Evz: Cu 40 de ani în urmă, când eraţi profesorul meu la Filologie, toată lumea vă vedea ca pe o somitate. În prezent, sunteţi şi mai mult? Eugen Simion: Mulţumesc pentru "somitate". O iau ca pe o amabilitate. Venită din partea unui fost student, o primesc cu umorul necesar. Un semn că prăpastia dintre generaţii, de care se face atâta caz în publicistica noastră, nu este atât de mare. Cu patruzeci de ani în urmă?... Tocmai mă întorsesem din Franţa (am spus de mai multe ori până acum: anii petrecuţi acolo, ca profesor, au fost esenţiali pentru mine, din toate punctele de vedere!) şi mă pregăteam să fac, mai sistematic şi cu alte iei, critică literară. Citisem cu creionul în mână noua critică şi nou noua critică, mă spălasem de multe prejudecăţi răsăritene şi redusesem, cred, numărul iluziilor despre Occident, şi întors în mediul intelectual valah (acela pe care îl detestă cu atâta ardoare Cioran pentru fatalismul şi balcanismul lui!), încercam să schimb ceva în critica şi literatura românească. Nu ştiu dacă am reuşit. Dar, cunoşti vorba: rostul nostru pe lume este să încercăm, restul nu ne mai priveşte! În realitate, ne priveşte totul în cultură, dacă ne asumăm unele responsabilităţi şi vrem să lăsăm ceva în urma noastră. Ceva durabil şi esenţial. Evz: Ce se întâmpla în România în acei ani? Eugen Simion: În viaţa literară românească se schimbase ceva. În 1971, Ceauşescu voise să închidă robinetul, cum se zicea atunci. Altfel zis, să stopeze manifestarea "spiritului ’60" (să-i spunem aşa) şi să reintroducă dirijismul ideologic (sub forme accentuate) şi cenzura politică în cultură. Putem spune, azi, că, din fericire, n-a reuşit. "Mica revoluţie culturală" a fost, după opinia mea, un eşec. N-a reuşit, în fapt, decât să încurajeze o cultură de suprafaţă (cultura oficială, partinică, revendicativă, zgomotoasă), total caducă din punct de vedere estetic şi moral, în fine, ignorată cu obstinaţie de criticii literari autentici!), în timp ce cultura de profunzime şi-a urmat, cum a putut, cursul ei. Vreau să spun că scriitorii cei mai importanţi ai momentului (mă refer, acum, la literatură, dar fenomenul se poate observa şi în alte domenii ale spiritului) n-au cedat şi n-au acceptat "închiderea" pe care o preconiza, la începutul anilor ’70, regimul totalitar. Este suficient să vezi, Horia Tabacu, ce cărţi au apărut în anii ’70 şi ce scriitori au debutat pentru a accepta ideea că "mica revoluţie culturală" de care vorbim n-a reuşit să întoarcă literatura română la "metoda" şi "spiritul ideologic" de dinainte de 1968… N-au revenit decât scribii oficiali… Ceilalţi, făcând sau nu compromisuri, s-au străduit să nu abandoneze criteriul estetic. Profesorul și fostul studentFOTO: DINU LAZĂR

  • Ce i-a spus Marin Preda lui Ceauşescu
Atunci când Nicolae Ceauşescu a sugerat, într-o conferinţă, posibilitatea de a reveni la "realismul socialist", Marin Preda, împins de la spate de Adrian Păunescu, a solicitat o audienţă şi, fiind primit, i-a spus: "stimate tovarăşe Preşedinte, dacă Dvs. reintroduceţi realismul socialist în literatură, eu, Marin Preda, mă sinucid"… Cunoşti, Horia Tabacu această istorie? Dacă n-o ştii, citeşte, te rog, Timpul n-a mai avut răbdare (cartea apărută în 1981, la un an de la moartea suspectă a lui Preda, publicată de Magdalena Bedrosian şi de mine la "Cartea Românească") şi o vei afla relatată pe larg. O istorie puţin ocultată, ignorată, voit uitată de multe ori, pentru că adversarii lui Marin Preda nu vor să accepte ideea că acest mare scriitor este şi o conştiinţă morală şi, în ultimii lui ani de viaţă, devenise o conştiinţă naţională, recunoscută ca atare de marele public. Ultimul lui roman, "Cel mai iubit dintre pământeni", este o dovadă. Dovadă că scriitorul român, sub presiunea regimului totalitar, nu s-a lepădat de criteriul estetic şi moral pentru a îmbrăţişa conceptul estetic despre care se tot vorbeşte de câteva decenii. Marin Preda nu este unicul exemplu. L-am citit pe el, pentru că a venit vorba de 1971 şi de încercarea diriguitorilor de atunci, speriaţi de evoluţia spiritului românesc după evenimentele din 1968, încercarea, zic, de a răsturna cursul firesc al lucrurilor… Aş putea aminti la acest punct, scrierile lui Nicolae Breban, Fănuş Neagu, Buzura, Bănulescu… ca să rămân la prozatorii generaţiei mele…
  • Prieteniile cu scriitori
Evz: Aţi editat, în facsimil, manuscrisele lui Eminescu în 38 de volume. Cum s-a ajuns la D.N.A.? Este vorba de un vechi proiect al lui Noica. Am reluat, la începutul anilor ’2000, acest proiect şi, ajutat de graficianul Mircea Dumitrescu şi de cercetătoarea Gabriela Dumitrescu, am reuşit să facsimilăm aceste manuscrise care, altminteri, nu mai pot fi consultate. Le-am reprodus pe hârtie (în 38 de volume) şi sub formă electronică. Oricine poate să le consulte… Când am publicat ultimul volum (îmi amintesc: la 15 iunie 2009, ziua morţii lui Eminescu) şi am anunţat această izbândă în Aula Academiei Române, am aflat că, în aceeaşi zi, revista Dilema denunţa infracţiunea, iar un domn anonim din Timişoara m-a denunţa numaidecât la D.N.A. Am aflat această nenorocire din ziarul "Cotidianul"… După patru ani (adică zilele trecute), am primit o adresă de la procuratura sectorului I din Bucureşti, prin care sunt înştiinţat că urmărirea penală a fost stopată şi că reclamantul nu are identitate şi nici adresă… E bine, domnule Horia Tabacu, e bine… Stăm foarte bine cu răsplata jertfei patriotice… Fapt sigur este că manuscrisele lui Eminescu pot fi consultate, că, de aici înainte, ediţia Perpessicius poate fi corectată, adnotată… Restul este o istorie de moravuri intelectuale răsăritene. Evz: Cu ce scriitori aţi fost prieten? Îi citez pe cei care nu mai sunt: Preda, Sorescu, Nichita Stănescu, Fănuş Neagu, Lucian Raicu, Valeriu Cristea, Octavian Paler (cu o pauză de un deceniu, după 1990, când n-am căzut de acord asupra politizării literaturii, eu fiind contra, el pentru!) Mă opresc aici. Nu-i uşor să-ţi faci prieteni în lumea literară şi, mai ales, este aproape imposibil să nu se supere pe tine, când eşti critic literar. La acest punct, l-aş cita din nou pe Roland Barthes, care scrie undeva că a reuşit mai mult în prieteniile lui, decât cu ideile sale. Eu, dacă am reuşit ceva, am reuşit, cred, mai mult cu ideile mele. Prieteniile au fost mai vulnerabile. Dar au fost şi pe cele ce sunt nu le trădez… Din seria Nichita Stănescu. Patru elevi ploieșteni au devenit, după 1989, membri ai Academiei Române
  • "Bunicul meu se născuse în acelaşi an cu Eminescu"
Evz: De unde veniţi domnule profesor? M-am născut într-o mică localitate din Prahova, situată în zona subcarpatică. O lume de moşneni, veniţi, pe la sfârşitul secolului al XVIII- lea, poate ceva mai înainte, din Transilvania (zona Covasna)… De aici, posibil, numele straniu al localităţii: Chiojdeanca… Bunicul meu, Radu Simion, se născuse în 1850, anul în care se născuse Eminescu. A trăit 90 de ani. "L-am apucat", cum se zice, şi am povestit întro carte scrisă cu Andrei Grigor (În ariergarda avangardei) biografia mea… N-o reiau. Pot doar să-ţi spun că am făcut studiile la Ploieşti (Liceul "I. L. Caragiale") şi că din seria mea (seria Nichita Stănescu), patru elevi ploieşteni au devenit, după 1989, membri ai Academiei Române. Cum vezi, Horia Tabacu, noi, ploieştenii suntem serioşi. Degeaba, patronul nostru spiritual, I. L. Caragiale, a încercat să ne ponegrească… se nasc şi la Prahova oameni… Evz: Ce profesori reţineţi din Facultatea de Filologie? Ce modele v-aţi ales, pe cine aţi urmat? O temă despre care, iarăşi, am vorbit şi cu alt prilej. Îţi spun, acum, doar atât : într-o istorie rea (cea mai rea din istoria modernă a României), şi anume anii ’50, la Facultatea de Filologie din Bucureşti erau (încă) poate cei mai mari profesori pe care i-a putut avea vreodată, după Maiorescu. Citez pe trei dintre ei: Tudor Vianu, Al. Rosetti şi Iorgu Iordan. G. Călinescu era dat afară, dar cum ţinea conferinţe publice la Academia Română sau la Ateneu, nu ratam niciuna dintre apariţiile sale (nu eram singurul, evident). Pot spune, atunci, că de la distanţă, G. Călinescu domina, cu autoritatea dată de cărţile sale, îndeosebi de Istoria… din 1941, peisajul nostru imaginar. Cel puţin al meu. Îl citeam (şi, iarăşi, nu eram unicul) pe G. Călinescu şi-l ascultam, cu admiraţie, atunci când vorbea despre Tolstoi sau Eminescu (nu însă şi atunci când l-a lăudat pe Alexandru Toma în Aula Academiei Române; m-a intrigat, atunci, a vexat spiritul meu tânăr, câteva luni de zile l-am ocolit, parcă mă insultase personal, apoi mi-am revenit şi, spăşit, am luat loc în sala în care G. Călinescu vorbea altfel (total altfel decât oratorii oficiali) despre literatură. Să nu-i uit pe ceilalţi profesori. N-am lipsit de la nici un curs al lui Tudor Vianu. Model de ştiinţă, ţinută, autoritate morală şi intelectuală. Ascultându-l şi citindu- i cărţile, mi-a plăcut spiritul lui profund, serios, cumpănit, stabilizator, ironia lui discretă şi chiar melancolia pe care o simţeam în reflecţiile sale. L-am frecventat mulţi ani şi, pot spune, l-am iubit, spiritualiceşte. Când l-am citit mai atent şi mai sistematic pe E. Lovinescu (am pregătit teza de doctorat cu un discipol al lui, Şerban Cioculescu, un mare critic şi, aş adăuga, azi, om de caracter!), am descoperit, în intimitatea operei, un alt model moral şi critic pentru mine, tânărul care eram, dornic să devin critic literar… Apoi, Al. Rosetti, prietenul lui Ion Barbu, G. Călinescu, Camil Petrescu… Ce personaj! Când eram şomer (după 1957, când am fost dat afară din U.T.M. în urma evenimentelor de la Budapesta; am fost cinci ani şomer!) m-a citat, într-un interviu, printre cei patru-cinci foşti studenţi care pot face ceva în cultura română sau, mă rog, cam aşa ceva… Mi-a dat curaj. Oameni frumoşi, domnule Horia Tabacu, profesori admirabili. I-am iubit. Îi iubesc şi azi. Generaţia mea (generaţia ’60) le datorează enorm. Evz: Cum aţi ajuns la Sorbona? Am ajuns, ca lector de limba şi literatura română, trimis de Ministerul Învăţământului. Ministrul de atunci, Mircea Maliţa, a trimis 20 de tineri profesori (printre ei se aflau şi Matei Călinescu, Sorin Alexandrescu, ceva mai târziu Virgil Nemoianu) să predea la universităţile străine. Pentru mine, cum ţi-am spus, a fost o mare şansă. Mulţi dintre cei plecaţi atunci au rămas în străinătate şi au făcut cariere strălucite. Eu, având motive personale şi spirituale temeinice, m-am întors. Rămâne de judecat dacă am făcut o bună sau o rea alegere.
  • CARTE DE VIZITĂ
IOAN EUGEN SIMION n. 25 mai 1933, Chiojdeanca, Prahova) este critic şi istoric literar, editor, eseist, profesor universitar român, membru titular al Academiei Române şi preşedinte al acestui for din 1998 până în aprilie 2006. A primit numeroase distincţii şi titluri ştiinţifice, între care Legiunea de Onoare a Franţei (2002). CITIȚI ȘI:
  • Interviuri cu scriitori. Dinu Săraru: "Mie mi-ar fi plăcut să fiu înalt şi general" | VIDEO
  • Interviuri cu scriitori. Alex Ştefănescu: "Dinescu mi-a spus: ...Da, Alex, dar ţi-am lăsat ţâţa" | VIDEO

ULTIMA ORA! Demisie în partidul lui Victor Ponta! Mihai Tudose: Daca e musai, ma întorc

Pagina 1 din 2


Tag-uri:



Stirile zilei

Alte articole din categoria: Cultură

Alte articole din categorie

capital.ro
libertatea.ro
rtv.net
fanatik.ro
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
playtech.ro
unica.ro
dcnews.ro
stiridiaspora.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE ŞI