Trei ani petrecuți alături de cei mai inteligenți oameni ai planetei sunt de ajuns pentru a naște în mintea oricui ambiții și țeluri mărețe. Luca Ilieșiu (21 de ani), student la Fizică în anul trei, la Universitatea Princeton, din statul american New Jersey, are însă un vis de-a dreptul îndrăzneț: vrea să se reîntoarcă în țară și să pună bazele unui institut de studii avansate.
Tânărul, desemnat recent Studentul Român al Anului 2013 din America de Nord, și-a “pietruit” încă din liceu drumul către comunitatea științifică. Absolvent al Colegiului Național “Tudor Vianu” din București, considerat o adevărată “pepinieră” de olimpici, Luca a câștigat mai multe medalii de aur la olimpiadele internaționale de Fizică și tot atâtea amintiri speciale. Într-un interviu acordat Evenimentului Zilei, tânărul povestește ce planuri are la întoarcerea în țară.
1. Câte medalii ai acumulat la fizică înainte să pleci din ţară şi cu care te mândreşti cel mai tare?
Am început să particip la olimpiade destul de devreme în gimnaziu şi m-am concentrat pe fizică în liceu ajungând ca în ultimul an de lieu să particip la Olimpiada Internaţională de Fizică în Bangkok unde am câştigat medalia de aur. Pe de altă parte, nu asta e medalia de care sunt cel mai mândru – la Olimpiada Internaţională ”Zhautykov” din Kazahstan, avionul nostru a fost amânat şi am ajuns în Kazahstan la ora nouă dimineaţă în ziua concursului, în contextul în care concursul începea la ora opt. Cu toate astea, toată echipa a reuşit să se mobilizeze, să se ambiţioneze într-un mod extraordinar depăşind stresul, foamea, somnul, şi majoritatea am obţinut medalia de aur.
2. Părinții tăi lucreză în domeniul cercetării?
Mama mea este critic de film iar tatăl meu a fost arhitect; toţi membrii familiei mele de altfel lucrează în medii artisitce. Poţi zice că sunt oaia neagră a familiei deşi să ştii că modul de gândire în cercetare nu este atât de îndepărtat de cel din arta.
3. Când a devenit pentru tine fizica o pasiune și ce vezi tu unde alții văd o înşiruire de cifre şi litere?
Cred că părinţii mi-au cultivat o curiozitate extraordinară care mă făcea să mă întreb dacă toate lucrurile din propria-mi imaginaţie sunt conforme cu realitatea – lucrul ăsta m-a făcut să mă orientez într-un mod natural spre fizică. Comparând ”modele” imaginate ale lumii cu realitatea, ajungi cel puţin la nivel intuitiv la o filozofie despre modul în care este ”construită lumea” – cel mai facil mod în care poţi formaliza ideile tale este prin înşiruirea de cifre şi litere în care mulţi nu văd nimic, dar tu vezi cât de simplu este construită lumea noastră de fapt.
4. Mulți olimpici sunt adolescenți destul de retraşi. Cum a fost pentru tine perioada competițiilor internaționale de fizică?
Cred că stereotipul ăsta a fost, cel puţin în România, depăşit de mult şi distracţia de la olimpiade a fost un bonus enorm pentru viaţa mea de liceu; nici nu pot să îmi imaginez un mod mai plăcut de a-mi pertece vacanţă decât distrându-mă în căminele din toate oraşele ţării. Olimpiada nu este doar o competiţie, ci şi un mod de a-ţi forma o reţea socială extraordinară care o să-ţi fie aproape toată viaţa – de asta cred că e important ca olimpiada să fie public demitizata şi să ne dăm seama că e o oportunitate perfectă de a cunoaşte prieteni şi viitori colegi de breaslă.
5. Studiezi cosmologia şi analizezi "modele pentru condițiile primordiale din universul nostru". Ce înseamnă asta concret?
Mă interesează care sunt modelele evoluţiei universului nostru care sunt onforme cu ceea ce vedem pe cer – asta ne va spune care este natura universului nostru. Să ne imaginăm că universul nostru e suprafaţa unui balon cu picăţele. Iniţial balonul era dezumflat după care cineva a început să sufle în el – pe măsură ce balonul s-a umflat picăţelele care erau iniţial minuscule s-au mărit enorm ajungând să fie galaxiile pe care le vedem în jurul nostru. Scopul meu e să găsesc forma balonului, cine l-a umflat şi dacă balonul se va sparge sau se va umfla în continuare.
6. În liceu, ai câştigat un premiu NASA pentru proiectarea unei aeronave ecologice. Ce a însemnat pentru tine acest premiu?
Cred că concursul mi-a dovedit că am răbdarea să fac cercetare – a fost foarte important să realizez că niciodată primele idei nu sunt cele mai bune şi că trebuie să înţelegi perspectivele foarte multor oameni până să poţi separa cele mai bune idei. Proiectul a rămas pe hârtie dar am fost fericit că am văzut în anii ce au urmat idei similare puse în aplicare, ceea ce mă face să red că am reuşit să citim nişte ”trend”-uri de viitor din cercetare. Premiul la acest concurs nu a constat în bani ci într-un trofeu şi în onoarea de a avea publicat proiectul pe site-ul NASA.
7. Cum ai aplicat pentru Universitatea Princeton şi ce a presupus admiterea în sine?
Admiterea la Princeton se face printr-un dosar în care trebuie să prezinţi cât mai bine potenţialul pe care îl ai. Pentru a aplica trebuie să dai echivalentul bacalaureatului american (SAT) şi un test de limbă (TOEFL). În ceea ce priveşte bursele, Princeton a revoluţionat acest domeniu printr-un sistem ”need-blind” – Princeton analizează mai întâi aplicaţia ta fără a se uita la nevoile tale financiare, după care, în momentul în care eşti acceptat îşi asumă responsabilitatea de a acorda o bursă care să acopere diferenţa între ceea ce îţi poţi permite şi costul facultăţii. Asta face ca toţi studenţii de la Princeton să fie mai apropiaţi ca potenţial indiferent de situaţia lor financiară.
8. Ţi-a trecut prin minte să rămâi în ţară? Puteai să lucrezi la Institutul de la Măgurele, spre exemplu.
Nu, întotdeauna am fost convins că vreau să studiez în străinătate. Cred că e important ca în facultate să simţi că profiţi la maxim de capacităţile tale. Sistemul educaţional american îţi oferă şansa asta prin flexibilitatea pe care ţi-o propune (am oportunitatea să iau orice curs, de la un studiu al literaturii sud-americane cu Mario Vargas Llosa până la cursuri despre recenta criza financiară cu profesori ca Paul Krugman) şi prin diversitatea studenţilor pe care îi admit (ai şansa să cunoşti de la viitori câştigători de Pulitzer la viitori profesori de fizică).
9. Ce te-a surprins cel mai tare la mediul academic de acolo?
Cred că cel mai interesant lucru, sunt oamenii pe care îi poţi întâlni – câteodată atât de interesanţi încât nu ştii cum să reacţionezi. În primul an de facultate lucrăm în departamentul de matematică până când la un moment dat observ o figură sobră oprindu-se lângă mine.
Când îmi ridic privirea din caiet îl văd pe John Nash, faimosul matematician care este personajul principal din filmul "O minte strălucită", care se uite cu o sprânceană ridicată, la ce lucrăm. Ne privim ochi în ochi cam cinci secunde – rămăsesem blocat până când dintr-o dată, într-un gest neintenţionat, ridic şi eu o sprânceană uitându-mă la el – Nash râde şi merge mai departe. Pe lângă aceste aspecte (să le numim) ”cotidiene”, cel mai impresionant mi se pare încrederea pe care facultatea o acorda studenţilor – toate examenele sunt date fără profesor sau supraveghetor în clasă şi absolut nimeni nu se gândeşte să trişeze. În cazurile extrem de rare în care cineva este suspectat că a copiat este judecat de un consiliu format numai din studenţi (în cele din urmă, doar faţă de ei ai trişat) iar sentitele date de studenţi sunt mult mai dure decât cele date de consilii profesorale la alte universităţi.
10. Cum arată de fapt orarul tău şi cât de exigenţi sunt dascălii de acolo?
"Work hard, play hard" – cam asta e motto-ul în orarul oricărui student de la o universitate precum Princeton. Concret, în fiecare zi am câte două sau trei cursuri care îmi ocupă în general toată dimineaţa după care lucrez la temele săptămânale (de obicei trei sau patru la număr care îmi iau între trei şi treizeci de ore fiecare) sau la proiectul meu de cercetare, după care în general încerc să fac o oră de sport. În afară de asta în unele zile lucrez şi ca bibliotecar sau ca tutore. În weekend-uri ne distrăm la petreceri.
Profesorii din Princeton sunt foarte abordabili şi sunt fericiţi să discute tot timpul în afară cursurilor – dedica foarte mult efort în fiecare curs şi în mod natural au aşteptări foarte mari. Toţi sunt extrem de exigenţi când vine vorba despre ”furtul intelectual”, plagiatul (oricât de mic), fiind că un fel de ”pacat capital” în America.
11. Ştiu că vrei să pui bazele unui institut de studii avansate în România. Ce înseamnă asta mai exact?
Institutul ar fi similar celui consacrat din Princeton, NJ – sub acoperişul sau ar putea să conlucreze toate ştiinţele teoretice, de la matematică la ştiinţe sociale precum economia şi politică.
În mod normal un institut de acest gen are un număr redus de membrii excepţionali permanenţi şi un număr mult mai mare de profesori afiliaţi şi de profesori invitaţi care vor sta la institut doar un timp limitat: pentru sutele de profesori români din afară institutul va servi ca o bază în care vor putea face cercetare cât sunt în România şi vor putea întâlni profesori din toată lumea cu care va putea colabora. Pe lângă faptul că România ar intra pe scena mondială de cercetare, îşi va putea recâştiga sau întări conexiunile cu mulţi dintre cercetătorii romani plecaţi în străinătate. Proiectul este încă la stadiul de vis, de scop, dar cred că suficienţi de mulţi oameni determinaţi visează încât poate să devină realizabil.
12. Deci ai în plan să te întorci în ţară. Când crezi că se va întâmpla asta?
Am în plan să fiu tot timpul foarte aproape de ţară. Nu cred că în era noastră locaţia mai este atât de importantă, ci mai degrabă conexiunile cu comunitatea din care ai plecat. În cazul specific al institutului când mă voi simţi suficient de pregătit din punct de vedere academic, mă voi întoarce în ţară pentru a pune bazele fizice ale acestui proiect.
13. Nu te sperie modul în care statul îi tratează la noi pe cercetători?
Tocmai de asta cred că institutul îşi are rostul – pentru că cercetătorii care sunt acum în străinătate şi care nu pot concepe să lucreze în condiţiile din România să aibă un loc în care să se întoarcă.
14. Cum ţi-a venit ideea să participi la Gala Studenților Români în Străinătate şi ce înseamnă premiul ăsta pentru tine?
Am fost propus de către un coleg spre participare şi a fost o mare onoare să primesc premiul. A fost prima recunoaştere a activităţii mele academice din partea unei organizaţii din România ceea ce este un semn clar că există romani interesaţi de activităţile noastre. Premiul nu este o responsabilitate, ci o oportunitate de a ne face cunoscută vocea în România.

Te-ar putea interesa și: