Pascal Bruckner este un tip elegant, deloc protocolar, sensibil (mai ales la lumină), deschis și, ca orice străin mai de soi rătăcit pe plaiurile Dâmboviței, nerăbdător s-o ușchească înapoi de unde a venit. Are o strângere de mână rășchirată, potrivită cu fizicul cândva viguros. Vocea însă îi este fermă și caldă.

Cea mai mare frică a lui Bruckner

– Florian Saiu: Propun să începem dialogul de la ultimul roman publicat: „Un an și o zi”. Cum simțiți/resimțiți trecerea timpului, stimate domnule Pascal Bruckner? Apoi, în siajul întrebării precedente, ați simțit vreodată că n-ați nimerit în dimensiunea temporală potrivită omului Pascal Bruckner? Ce secvență din istoria omenirii iubiți cel mai mult?

– Pascal Bruckner: Îmi trăiesc timpul ca toată lumea, ca pe o prăpastie, ca pe un abis, dar și ca pe un drum care îmi permite să merg înainte, să avansez. Sigur, de multe ori mi-e teamă că mă voi rătăci într-un univers paralel, dar acest aspect îmi rezervă senzația unei aventuri pe cât de pasionante, pe tot atât de terifiante, deci vii.

– Dar de ce terifiante?

– Terifiante pentru că aș putea să fiu răpit, de exemplu, răpit de o entitate superioară, de o forță islamistă sau de o forță paramilitară din America Latină. Și-atunci chiar că aș intra și aș trăi în alt timp.

Minoritățile și strategiile lor de victimizare

CONTINUAREA ARTICOLULUI IN PAGINA URMATOARE

Te-ar putea interesa și: