Clarisa Lima este unul dintre românii care au ales să trăiască departe de agitaţia şi freamătul tensionat al oraşele româneşti. A ajuns în Portugalia, cu o bursă de studiu, iar când acea perioadă s-a terminat a decis că aceasta este ţara în care îşi doreşte să locuiască. De atunci au trecut zece ani şi tot acolo s-a şi căsătorit.

Traducător autorizat, Clarisa este cea care a adus în România, pentru prima oară, operele lui José Luís Peixoto, un scriitor al momentului în Portugalia. Romanul Nici o privire a apărut la Polirom, în 2009, iar în vara acestui an va fi publicat şi al doilea roman, Cimitirul de piane. Un alt titlu celebru pe care românca l-a oferit publicului de acasă a fost Oraşul Domnului, un roman brazilian pe care s-a bazat filmul, tradus la noi, Oraşul Zeilor. Pe Internet, este cunoscută după blogul său Coryamor. "Sunt Clarisa Lima şi vă scriu din Portugalia, ţara portocalelor. Stau în sudul călduros, la mare şi la soare. Căldura mi-a intrat în suflet, şi încerc să o transmit celor din jur prin bijuteriile mele vesele şi colorate", se descrie românca.

Şi, astfel, mai aflăm un lucru despre ea. Creează bijuterii unicat, pe care apoi le vinde nu doar portughezilor, dar şi româncelor. În ultimii ani a vândut sute de piese. Cu ajutorul unei prietene din Bucureşti, căreia îi trimite, periodic, diverse modele, bijuteriile Clarisei ajung şi la româncele iubitoare de piese unicat.

evz.ro: Când ai ajuns pentru prima oară în Portugalia? Clarisa Lima: Am venit aici pentru prima dată în toamna anului 1999, cu o bursă de studiu, după ce terminasem facultatea (Limbi Străine, secţia Franceză-Portugheză). Bursa aceea de un an mi-a oferit posibilitatea să urmez cursul de portugheză pentru străini de la Facultatea de Limbi Străine din Lisabona. După ce s-a terminat bursa, nu am mai putut pleca înapoi, eram deja „vrăjită”. Am ales să mai rămân puţin, un puţin care a ajuns la 10 ani! Alegerea de a rămâne a fost surprinzătoare, atât pentru mine, cât şi pentru familia mea, căci nu intenţionasem niciodată să plec din România.

Nu am avut de gând să-mi părăsesc ţara: viaţa mea din România era decentă, terminasem facultatea şi mă pregăteam să aleg o cale. Pur şi simplu am plecat şi nu m-am mai întors, pentru că mi-a plăcut foarte mult să stau aici. Înainte să vin aici, mă pregăteam să intru „în câmpul muncii”, cum se spune. Nu am apucat să o fac, pentru că am terminat masteratul chiar înainte să plec, deci nu am avut „primul job” în România.

Ce ne poţi spune despre portughezi?Sunt oameni care au suferit, ca şi noi, o dictatură, oameni care au trăit mulţi ani în sărăcie lucie, analfabetism şi înapoiere de toate felurile. Ce am observat eu – un fel de închidere sau teama în faţa străinului sau a lucrurilor necunoscute, în general. Sunt însă oameni ospitalieri, nu neaparat deschişi, dar de treabă, săritori. Le place să mănânce bine, să bea ceva bun, să se relaxeze, să se plimbe.  Ca popor, oscilează între evocarea gloriei din trecut şi un anumit sentiment de auto-marginalizare, de inferioritate.

Ţinând cont de firava reticenţă a portughezilor faţă de străini, poţi spune că ai reuşit să te integrezi? Ai prieteni români acolo?Pot să spun că sunt perfect integrată în societatea portugheză, am avut însă noroc să se întâmple astfel. Conjunctura contează foarte mult şi e foarte important să vorbeşti bine limba şi să impui respect. Iar acum şase ani m-am căsătorit aici şi duc o viaţă liniştită.

În momentul de faţa locuiesc într-un orăşel din sudul Portugaliei, de pe litoral (zona care se numeşte Algarve). Oraşelul de care vorbesc se numeşte Albufeira şi e considerat „capitala turismului portughez”. Am locuit timp de patru ani în Lisabona, însă am ales, împreună cu soţul meu, să evadăm din capitala agitată, pentru o viaţă mai liniştită şi o climă mai însorită decât în Lisabona.

Desigur, cunosc mai mulţi români care s-au stabilit aici, iar dintre aceştia am câţiva prieteni. Aş putea să spun că fără aceşti câţiva prieteni români, ar fi mai pustiu aici. Nu sunt mulţi, dar mă pot baza pe ei şi e frumos că putem vorbi româneşte, aşa departe de casă. Ne întâlnim când avem timp, vorbim pe internet sau la telefon.

Ce îţi mai aduci aminte din primele impresii legate de Portugalia?Am avut noroc, căci în primele zile am văzut numai zonele frumoase din Lisabona. Mi-e greu să-mi descriu impresiile. Eram deja influenţată de ceea ce ştiam despre Portugalia, aveam deja o imagine idealizată despre Lisabona şi despre ţară, în general.

Oricum, mi-a plăcut foarte mult exotismul cu care nu eram obişnuită (palmierii, portocalii plini de fructe, în plină stradă, cerul foarte albastru, tramvaiele, toate mi se păreau minunate şi încă mi se mai par).  O anume relaxare, un aer de vacanţă, diferit faţă de ambientul din Bucureşti, Lisabona mi s-a părut ca o staţiune turistică.

Ca primă impresie negativă, mi-a displăcut monotonia cromatică a hainelor de pe stradă (era toamnă şi se purta griul), dar să fim serioşi, e una din cele mai mici probleme pe care le poţi avea când mergi într-un oraş nou! În ceea ce priveşte restul ţării, ori de câte ori ieşeam din Lisabona ca să vizitez împrejurimile, mă întorceam convinsă că îmi placea din ce în ce mai mult Portugalia.

Prin ce alte locuri ai mai ajuns?Înainte să plec din România, nu am vizitat nicio ţară străina. În anul 2000, însă, am fost într-o excursie în Maroc, după aceea am fost în Spania, care e foarte aproape de locul în care mă aflu, am vizitat Parisul în anul următor. Au urmat Mozambic, unde am stat o lună, Irlanda şi Anglia (cel mai mult m-am plimbat în Irlanda, Mozambic şi Maroc).

Realizezi bijuterii unicat, pe care le vinzi în Portugalia, dar şi în România. Când ai început să faci bijuterii şi de unde vine inspiraţia ta?Bijuterii făceam, sporadic, în urma cu 5-6 ani, însă abia acum doi ani am pus mai serios mâna la treabă (tot atunci am făcut şi blogul, mai întâi în portugheză, apoi şi în româneşte). Eu însă nu aş numi ceea fac eu „afacere”, e departe de a fi aşa ceva: e un hobby, e o activitate care îmi este foarte dragă şi mă relaxează. Iar dacă piesele mele plac cuiva care vrea să le cumpere, cu atât mai bine.

Inspiraţia vine de pretutindeni: la început am avut pofta de culori tari şi vesele, pe care le foloseam şi ca să vopsesc aplice de ceramică (sunt tipice pentru zona în care mă aflu). Uneori mă inspiră şi materialele pe care le folosesc: lemn (bile de lemn pe care le cumpăr de la un atelier de tâmplărie), bile de plastic (pe care le cumpăr de aici, din oraş), pietre pe care le culeg de pe plaja sau pe care le cumpăr de pe unde găsesc, lut de la magazinele specializate, accesorii de pe Internet. De obicei, ce fac nou, arăt pe blog sau prietenelor care ştiu că apreciază ce fac eu.

Care sunt preferatele tale?Am făcut sute de piese diferite, însă mă gândesc că inelele cu fundiţă de organza sunt cele care mi-au rămas mai mult la inimă, fiind şi destul de originale, zic eu, şi foarte feminine. Îmi plac mult şi inelele din pietre obişnuite, mi se pare că le recuperez cumva din natură ca să le dau o altă viaţă. În ţară trimit uneori piese pentru ca prietenele mele să le vadă. În momentul de faţă există piese de-ale mele în Bucureşti. De obicei, nu fac mai mult de un exemplar din fiecare piesă, iar dacă cineva vrea să cumpere, îi pot trimite piesa de aici, din Portugalia.

Dacă se întâmplă ca piesa dorită să fie în Bucureşti, pun doritoarea în contact cu prietena mea care deţine piesele. E mai simplu decât pare. Când cineva se interesează de o bijuterie anume, îmi scrie un mail, iar eu răspund, cu informaţii despre disponibilitatea şi locaţia piesei respective. Comunicarea e cheia!

În afară de bijuterii, activitatea ta de bază este cea de traducător autorizat. Cum ai făcut însă trecerea de la documente, la beletristică? Tot tu l-ai introdus pe José Luís Peixoto publicului din România. Ce ne poţi spune despre implicarea ta în traducerea cărţilor lui Peixoto? Într-adevăr, îmi câştig traiul din traduceri de română şi portugheză şi consider că aceasta e ocupaţia mea de bază. Fiind posesoare a unei autorizaţii de traducător, fac traduceri de documente în mod curent. Îmi ocupă cea mai mare parte a timpului. Ca o completare, dau şi ore particulare de portugheză unor cetăţeni străini (de origine engleză).

La beletristică am ajuns întâmplător: am aflat, prin intermediul unui prieten, că José Luís Peixoto, un autor portughez de vârsta mea, îşi dorea foarte mult să fie tradus în româneşte şi încerca să găsească un traducător interesat. Am fost curioasă şi am citit două cărţi de-ale lui, care m-au impresionat. Ulterior, aveam să o traduc pe una dintre ele, Nici o privire.

Între momentul în care am decis să traduc din Peixoto şi momentul în care editura Polirom s-a arătat interesată de publicarea traducerii au trecut trei sau patru ani. Înainte să termin Nici o privire (pe care o începusem doar de dragul de a o traduce, fără să ştiu dacă avea să fie publicată) am tradus însă Oraşul Domnului, un roman brazilian pe care s-a bazat filmul care la noi s-a tradus Oraşul Zeilor şi care e unul dintre filmele mele preferate.

Acest gen de muncă este pentru mine o frământare continuă, bucurie şi teamă, nervi, oboseală, satisfacţie, frustrare, de toate. Mi se pare că e cel mai important lucru pe care l-am făcut până acum.

Vi-l recomand din toată inima pe Peixoto. De altfel, pe lângă romanul Nici o privire, care a apărut la Polirom în 2009, va apărea al doilea roman tradus, Cimitirul de piane, în vara aceasta. Sper ca şi acesta din urmă să fie la fel de apreciat ca primul publicat.

Care este scriitorul tău portughez preferat?Aş spune că Saramago este marele scriitor portughez pe care îl iubesc. Traducerea romanelor sale a trecut întâi şi-ntâi prin mâna doamnei Mioara Caragea, care mi-a fost profesoară şi care l-a tradus cu măiestrie. Pe locul doi în topul meu e chiar Peixoto, deci sunt o norocoasă.

Ce poţi spune despre cărţile scriitorilor portughezi traduse în română?Această prezenţă se îmbunătăţeşte de la an la an, iar impresia mea e că atracţia românilor pentru limba portugheză şi pentru literatură creşte uimitor de mult. Cred că ar fi loc de mai mulţi autori de limba portugheză traduşi, dar ştiu că se lucrează la asta. Cu timpul, se va face „dretate”.

Cum decurge o zi din viaţa ta?Nu există o „reţetă” pentru o zi din viaţa mea. Pentru că lucrez pe cont propriu, practic am libertatea să-mi aleg programul. De obicei, primul lucru pe care îl fac dimineaţa e să deschid calculatorul şi să trec rapid prin mail, blog, forum etc. După aceea, începe o zi care depinde de ce anume am de făcut în ziua respectivă, cât şi dacă am de lucru. Rar petrec câteva ore în şir făcând bijuterii, fac asta printre picături.

Când am o carte în lucru, folosesc orice timp liber ca să lucrez puţin la ea. Dacă nu am clienţi pentru traduceri, fac bijuterii sau altceva. Nu am un program disciplinat, nu fac sport, nu am ore decât pentru lecţiile de portugheză şi nici nu apuc să mă plictisesc în timpul zilei: fac tot timpul câte ceva. Petrec ore în şir în faţa calculatorului, până noaptea, comunicând cu prieteni din blogosferă, citind bloguri. Vara însă, încerc să stau mai puţin la calculator şi mai mult afară, la soare.