Evenimentul Zilei > Actualitate > Sfetnicul munţilor. Statornica şi senina viaţă a învăţătorului Petru Suciu şi a celor 9 elevi ai săi
Sfetnicul munţilor. Statornica şi senina viaţă a învăţătorului Petru Suciu şi a celor 9 elevi ai săi

Sfetnicul munţilor. Statornica şi senina viaţă a învăţătorului Petru Suciu şi a celor 9 elevi ai săi

După mai bine de trei decenii de dăscălie, un învăţător cu gradaţie de merit a ales să-şi petreacă ultimii ani din carieră în Federi, un sat izolat al judeţului Hunedoara. A ales cu inima, surprinzându-şi toţi colegii. De opt ani face carte cu micuţii din inima muntelui, sfinţind un loc în care niciun învăţător sau suplinitor n-a stat vreodată mai mult de un an.

Federi, un sat împrăştiat în şapte grupuri mari de case pe versantul vestic al Masivului Şureanu. Câteva serpentine nemiloase te determină să abandonezi maşina. O iei pe jos, pe drumul din care bolovani mari, cât o roată de camion, ies la iveală spălaţi de ploile ultimilor ani.
Ca să ajungi la şcoală ai musai nevoie de indicaţii. Când auzi chicote de copil de după o livadă cu pruni îţi dai seama că ai ajuns la şcoală, deşi ai fi avut impresia că livada ascunde după ea o casă ca oricare alta. Aici, la vreo 70 de kilometri de casă, îşi petrece opt ore pe zi, cinci zile pe săptămână, Petru Marius Suciu, un dascăl cu 41 de ani vechime.
Cariere: asistentă, fotbalist şi cioban

Pauza se termină, iar micuţii o zbughesc în sala de clasă. Unii sunt surprinşi de moment dincolo de gardul şcolii. Păşesc sprinteni peste pârleazul care-i ajută să treacă peste gard şi ajung şi ei. Sunt nouă, în total.

Stau cuminţi în băncuţele lor şi răspund cu un cuvânt sau două la clasica întrebare „Ce vrei să te faci, când o să fii mare?". „Asistentă", „doctoriţă" spun fetele. Băieţii par nehotărâţi. Unul dintre micuţi răspunde firesc: „cioban". Nu râde nimeni de el, pentru că în Federi creşterea animalelor e aproape singura modalitate de trai. Ciprian, un alt băieţel, aflat abia la primele bastonaşe trasate pe caiet, spune c-ar vrea să devină fotbalist, doar pentru asta se-antrenează-n fiecare pauză, în curtea înierbată a şcolii. Cât despre şcoală, încearcă să fie politicos: "Îmi place la şcoală, dar mâine trebuie să vin iară!".
Oamenii trăiesc şase luni pe an în vârful muntelui

"Sunt copii ca toţi copiii. Faţă de cei de la oraş au unele minusuri, dacă se poate spune aşa, dar au şi calităţi. Vocabularul lor activ e mult mai limitat, dar problema asta o rezolvăm noi. Pe de altă parte, sunt mai disciplinaţi şi mai politicoşi", spune zâmbind dascălul lor.
"Pentru ei am decis eu să vin aici, cu opt ani în urmă, deşi puteam alege să merg oriunde altundeva. Şi copiii de aici merită un dascăl calificat care să stea mai mult de un an", adaugă Petre Suciu.

Ultimul dascăl cu experienţă şi calificare a plecat din Federi în 1990. De atunci şi până în 2003, la şcoala din sat s-au perindat, câte un an, tineri debutanţi, ori suplinitori. Unii reuşeau să vină la şcoală doar câte două sau trei zile pe săptămână. Veneau şi plecau, după ce au văzut cum pe uliţele satului caii se cufundă până la burtă în noroi, cum copiilor e este foarte greu să ajungă la şcoală, unii fiind nevoiţi să meargă şi câte un ceas pe jos, sau cum este să locuieşti într-un sat în care, la vreo o sută şi ceva de case, există doar două televizoare, şi acelea alb-negru.

„Federi e un sat aparte. Fiecare familie de aici mai are o gospodărie, sus, în munţi, unde pleacă primăvara şi de unde se mai întoarce doar spre iarnă. Acolo îşi cresc animalele, acolo îşi adună fânul pentru iarnă… . În ultima vreme lucrurile s-au mai schimbat, mai ales de când cu telefoanele mobile şi antenele digitale. Oamenii au devenit mai preocupaţi şi de ce se întâmplă prin ţară şi prin alte părţi. Dacă acum 10 ani, unii părinţi se mulţumeau ca micuţii lor să facă patru sau opt clase, acum sunt şi familii care vor să-i trimită la facultate. Astfel a crescut şi interesul faţă de şcoală", explică Petre Suciu.
Omul care sfinţeşte locul

La început nici lui nu i-a fost uşor la Federi. Mărturiseşte că şcoala arăta deplorabil, iar soţia lui, şi ea dascăl, când a văzut unde avea de gând să stea cinci zile pe săptămână, aproape că nu a mai vorbit cu el vreme de o lună.

„Când am văzut pentru prima oară şcoala, sincer să fiu, m-a cam luat şi pe mine cu fiori. Pereţi căzuţi, ferestre sparte, podele rupte, şobolani care-ţi treceau printre picioare. A fost apoi de-ajuns o discuţie de 10 minute cu primarul. Câteva luni bune am făcut şcoală într-o casă alăturată, timp în care clădirea şcolii a fost reabilitată, iar acum avem condiţii foarte bune", povesteşte dascălul, în timp ce un copil care nu-i mai este elev dă buzna în sala de clasă.

„Mai vin după-amiaza foştii mei elevi. Îi mai ajut cu una, cu alta. Toţi sunt acum la gimnaziu, jos, în satul Pui, iar de vreo două ori pe săptămână mai vin să vedem de o problemă la matematică. Uitaţi-vă acolo, în colţ, e colecţia de culegeri cu probleme de matematică pentru clasele 5-8", explică dascălul.
"Dacă toţi învăţătorii ar câştiga la fel ca mine…"
Petre Suciu recunoaşte că nu doar nevoia de linişte asigurată de un post la sat a fost motivul "retragerii" sale la Federi. "M-am gândit şi la pensie când am venit aici. Cu tot cu sporuri, ajung la 2.500 de lei. E drept că am luat toate gradele, inclusiv gradaţia de merit. Oricum, dacă toţi dascălii ar câştiga ca mine ar fi foarte bine. Un debutant care ar veni să profeseze aici n-ar avea mai mult de 1.100 de lei, în mână, în primii ani".

Petre Suciu a fost multă vreme dascăl în învăţământul special, la şcoala specială din Peşteana. Acolo a lucrat şi soţia lui, acolo şi-au crescut şi cele două fete care, şi ele, s-au făcut apoi dăscăliţe.
În a doua parte a anilor ’90 începuse să-şi dea seama că lucrurile se vor schimba. „Ştiam că zilele învăţământului special, aşa cum era el organizat atunci, erau pe sfârşite. În 2003 ne-am luat cu toţii posturi în alte zone. Soţia a mers la Certej, lângă Deva, una dintre fiice a ales comuna Bretea, dintre Haţeg şi Călan, iar cealaltă activează la Deva. Eu locuiesc acum la Deva, dar am ales Federi. Când au auzit colegii mei unde vreau să merg, mi-au spus că sunt nebun, mă-ntrebau că eu îmi dau seama unde merg, şi se mirau cum un şef de promoţie, care putea alege orice post, a ales tocmai postul vacant din Federi. Sunt deja opt ani de când sunt aici şi, de aici, sper să ies la pensie peste încă vreo zece", povesteşte zâmbind dascălul, în timp ce se pregăteşte pentru a doua parte a zilei de lucru: meditaţii cu copiii care au nevoie, oferite gratuit, apoi o porţie straşnică de citit până spre miezul nopţii.

Publicat in categoriile: Actualitate
Ne puteți urmări și pe pagina noastră de Facebook sau pe Google News
Accesează: