Întâlnirea la vârf Trump-Putin de la Helsinki pleacă de la premize deloc favorabile.

Nu mai e vorba despre prima întâlnire, de context, de cunoaștere, ci despre o reuniune de lucru în condiții dure, care discută două concepte alternative, uitarea divergențelor din trecut și trecerea la afacerile noi, la noile înțelegeri, sau discutarea cauzelor profunde ale diferențelor și recunoașterea reciprocă a responsabilităților, în special pe cele ale lui Putin, desigur. A ignora problemele trecutului, a le pune deoparte și a face o înțelegere de viitor, cu riscul de a reveni la același punct, nu mai e o opțiune azi. Problemele reale și confruntarea reală trebuie abordată coerent și responsabil, pentru un dialog real, nu pentru un photo opportunity.

Lansarea dialogului poate fi utilă. E și fezabilă la Helsinki. Soluții miraculoase, însă nu există. Divergențele de comportament în relațiile internaționale sunt cel mai complicat aspect de discutat, pentru că e vorba de manieră și respect. Ordinea liberală și promovarea principiilor și valorilor - idealismul liberal al SUA până la Trump -, se confruntă cu realismul și interesul național dominant în gândirea și abordările Rusiei.

Și dificultatea nu vine doar de la confruntarea idealism-realism, mai degrabă filosofică, ci de la gesturi foarte concrete, absente în spațiul relațiilor ruso-americane: nediscutarea și nedezbaterea victoriei și consecințelor Războiului Rece pentru Rusia, precum și căderea în mirajul soft power-ul lui Nye, al alegerii raționale a modelului cel mai competitiv și mai bun, alături de utopia lui Francis Fukuyama privind sfârșitul istoriei și descoperirea sistemului optim.

Rusia crede despre SUA că e subiectul influențelor statului profund, anti- rus, care domină gândirea establishmentului și blochează politicienii și chiar pe Președinte. Nu există așteptări de apropiere sau posibilitatea unor Târguri Mari și cuprinzătoare, care să deblocheze relația prin acordul președinților. Și în SUA, pe baza documentelor existente și a majorității Congresului, de toate culorile, Rusia e inamicul geopolitic numărul 1, subiect al unei lungi liste de reproșuri: interferență în alegeri, social media utilizată și războiul informațional pentru a diviza politic SUA și aliații(sponsorizate de către statul rus), atacuri cibernetice la infrastructura critică, anexarea Crimeii, agresiunea militară din Estul Ucrainei, susținerea lui Bashar al Assad inclusiv în impunitatea în fața utilizării armelor chimice asupra propriei populații, subminarea Occidentului și a lumii bazate pe valori liberale, așa cum o știm.

Trump aduce puține noutăți în dezbatere, poate doar revenirea la jocul realismului dur și pur, a mâinii de fier și a utilizării instrumentului militar pentru descurajare și apărare, a deciziei de a utiliza forța armată, confruntare deschisă fără probleme, cu asumarea voinței de a utiliza instrumentul militar în orice moment. Abordarea sa împinge spre conflict, nu oferă soluții la criză.

Totuși, vestea bună este că ambele părți optează pentru evitarea confruntării, gestionarea relației de competiție și confruntare, când apare, prin dezescaladare sau limitarea spațiului de luptă. Dar realismul dur și pur impinge lucrurile la limită nu rareori, la zona de contact din Flancul Estic. O altă problemă majoră se dezvoltă la nivel strategic prin alterarea sistemului de control al armamentelor: de la încălcarea de către Rusia (cu acuzații reciproce) a Tratatului INF – forțele cu rază medie din Europa, la expirarea Strat 3 (Strat 2 revăzut) în 2021, Tratatul privind rachetele balistice, la ieșirea SUA din Tratatul ABM (Rachetelor anti-balistice) și a Rusiei din Tratatul CFE (Forțele Convenționale în Europa), controlul armamentelor este în aer, cât de curând.

Dar relațiile politice rămân cele mai importante. Se înregistrează acțiuni confruntaționale puternice, pe terțe spații, cu subminarea intereselor celuilalt sau ale acțiunilor diplomatice ale celuilalt(cu precădere ale SUA), subminarea oricărei soluții bazate pe o situație în care se impune o regulă sau un acord fără ca Rusia să fi contribuit, fără să aibă loc la masă și drept de veto(vezi acordul cu Coreea de Nord).

Militar nu se prevăd schimbări, iar la nivel politic, blocarea exercițiilor în flancul estic (după modelul Coreei de Nord) de către Trump este inacceptabilă la nivelul establishmentului american. Rusia nu renunță la postura sa de forță în terțe spații, în primul rând în spațiul post-sovietic, iar NATO nu poate da rol de veto Rusiei în securitatea europeană, în ciuda unor state europene care ar gândi acest lucru sau ar încerca chiar să-l operaționalizeze.

Iar la capitolul de sancțiuni, nici o șansă să se renunțe, din cauza regulilor create de veto-ul Congresului la orice asemenea gest prezidențial, ca să nu mai vorbim despre credibilitatea necesară acestui pas, care ar putea invalida definitiv instrumentul sancțiunilor, odată ce Rusia nu face pași înapoi vizibili pe teren, în temele ce au generat sancțiunile – Crimeea, Estul Ucrainei. Un lucru la fel de puțin probabil. Împortant e că ambele părți manifestă reținere privind recunoașterea revenirii la situația de Război Rece.

Diferențele dintre părți sunt reale și profunde și nu pot fi rezolvate la acest nivel, în cadrul unei întâlniri Trump-Putin desfășurate luni la Helsinki. Putin nici nu poate să înțeleagă că, pentru a avea dialog real și a schimba în profunzime această relație, el trebuie să mute primul. Și, mai ales că trebuie să mute vizibil înapoi, în retragere, ca să creeze spațiul de dialog real, undeva, în viitor. Asta dacă-și dorește un asemenea deznodământ.