„Evenimentul zilei” a reuşit să pătrundă în acest infern, în care chiar şi poliţia ezită să intre, şi prezintă pentru prima dată realitatea necosmetizată, aşa cum este ea. Împrejmuită de parcări pentru camioane şi depozite de marfă, strada Helene Boucher pare un loc obişnuit din localitatea La Courneuve, comuna Saint-Denis. Dacă mergi însă până la capăt, după o curbă la stânga, care nu prevesteşte nimic, observi că strada se termină brusc, parcă nici n-ar fi fost. În locul unde toate hărţile Google arătau că s-ar afla un gard din metal şi o poartă cu gratii, azi e doar un spaţiu gol, un loc de trecere nestingherită către ceea ce romii de aici numesc „Platz”. Un fel de „acasă”, doar că se referă la 2-3 hectare de noroi şi gunoaie, ocupate ilegal, la periferia de Nord-Est a Parisului.

Un metru pătrat de noroi pe cap de locuitor

Pentru a intra în tabăra despre care chiar şi autorităţile vorbesc cu oarecare teamă, trebuie să primeşti botezul noroiului până dincolo de glezne, noroi care te întâmpină imediat ce se termină asfaltul şi de care nu mai scapi orice ai face. Cel mai greu lucru nu este să încerci să te murdăreşti cât mai puţin, fiindcă oricum este inutil să te chinuieşti – ci să îţi menţii echilibrul printre şleaurile create de cele câteva dube încărcate cu fier vechi, care intră şi ies cât e ziua (dar şi noaptea) de lungă. Primul impuls este acela de a te freca la ochi. Doar abia ai părăsit Parisul, abia s-a terminat fâşia de asfalt. În faţă, sus, la doar câteva zeci de metri, este una dintre cele mai importante autostrăzi ale Franţei. Apoi te uiţi năucit drept înainte. Peste primul munte de gunoaie, peste mormanul de „bun venit”, peste cele câteva cărucioare de supermarket răsturnate cu roţile în sus, zăreşti „Platz”-ul în toată splendoarea lui. O adunătură de cocioabe, nu mai mari de 10-15 metri pătraţi fiecare, construite din carton, bucăţi de tablă de acoperiş, folii de plastic şi bucăţi de lemn rupte pe genunchi.

 „Şi domnii, cine e?”

Suntem repede reperaţi de câţiva locuitori ai taberei, care ne înconjoară instantaneu. Deşi este mijlocul zilei, din cauza ploii torenţiale care cade de peste o săptămână la Paris, majoritatea membrilor acestei comunităţi de romi a rămas „acasă”. Adică în metrul şi ceva pătrat, cât revine fiecăruia în coşmeliile ridicate alandala. Dintr-o rulotă ruginită şi sprijinită pe butuci, două femei cu copii mici în braţe formează un fel de comitet de primire. Bărbaţii se uită suspicioşi din spatele ferestrelor soioase ce stau să cadă din balamale. „Da, poftim, ce doriţi?” „Sunt de la Bucureşti, de la ziar, de la „Evenimentul zilei”, şi am venit să fac un reportaj despre dumneavoastră”. „Haoleo!”, e singurul răspuns primit, şi am timp berechet câteva secunde de tăcere să mă gândesc dacă e de bine sau de rău. «Şi domnii, cine e?» „Păi, sunt de la primărie, spun despre cei doi însoţitori ai mei, au venit să vadă cum vă pot ajuta”. „Păi ce ajutor frate, că luna viitoare, pe 20, cică vin să ne demoleze de aici, să ne ducem dracului»”. „Tocmai asta e, că au mai venit pentru o ultimă evaluare, să vadă ce se poate face”, dreg busuiocul într-un moment de inspiraţie. Şi, într-adevăr, gurile încep să se dezlege, rugăminţile curg mai întâi sfios, apoi imperative. Copiii şi adulţii ne înconjoară. La început cinci, apoi zece, apoi cincizeci, apoi cine ştie câţi. Senzaţia este ciudată, fiindcă se poate trece instantaneu de la simpatie la agresiune fizică, de la confesiune la violenţă. E aproape suficient ca un nemulţumit să-şi verse năduful pe noi sau să se întrebe, aşa cum s-a şi întâmplat în zona „bucureştenilor”, cu voce tare, ce puii lui căutăm acolo şi situaţia ar fi devenit delicată. Din fericire, cu excepţia unor perioade uşor tensionate, calmul a marcat dialogul cu, să zicem, amfitrionii noştri. (Vlad Teodorescu)

 

Foamea, boala, educaţia

Viaţa ca o pubelă Cei mai mulţi romi chestionaţi au spus că nu fură, că trăiesc de pe urma „gubelelor”, unde francezii îşi aruncă atât gunoiul zilnic menajer, cât şi lucrurile nefolositoare. Şi aici, gunoiul se împarte în mai multe categorii. În primul rând, este cel metalic, pe care „les roms roumaine” îl duc la centrele de colectare, întocmai ca în România. Încarcă dubele cumpărate la a zecea mână, sau chiar găsite abandonate pe stradă, şi duc tot ce înseamnă metal descoperit în gunoaie, pe stradă. Sau aproape. „Ce e bine acilea, spune Sandu, un fel de şef al aşezării de băcăuani, este că nu ne opreşte nimeni să ne întrebe ce e cu feru ăsta. Nu trebuie să dăm atât şpagă ca în România. Aici nici nu e nevoie să furi, aruncă francezu’, aşa e de mult, că nu trebuie decât să aduni”.

În spatele lui e un morman de maşini de spălat a căror stare atestă că au plecat de bună voie şi nesilte de nimeni din casele proprietarilor lor. Dar fierul nu este singura „comoară” de la „gubelă”. „Acilea, la alimentară, tot ce expiră pe rafturi este aruncat la gunoi. Poţi mânca pe săturate, spune o femeie care poartă, evident, un copil în spinare. Dar e şi periculos, câteodată. „Într-o zi m-au prins poliţaii cu sacul plin de pâine şi au spus că am furat-o, se plânge femeia cu copilul pe grumaz. Nu era aşa, erau doar ei supăraţi. M-au ţinut pe mine şi pe asta mică o zi la comisariat, au vrut s-o dea la înfiat, dar am urlat şi m-am opus şi mi-au dat drumul”.

În pofida acestor întâmplări, aproape tot universul romilor din Saint-Denis se învârte în jurul pubelelor de gunoi pe care francezii le umplu în fiecare zi. Este greu de înţeles cum nişte oameni îşi pot lăsa casele, aşa mici sau urâte cum ar fi ele în ţară, pentru a trăi, măcar şi pentru câteva luni, în infernul de la Saint Denis. Şi este aproape imposibil de explicat cum, un astfel de loc, despre care cred că în România nu ar putea exista, poate strânge în mijlocul Europei atâta durere, disperare, mizerie şi speranţe la un loc. În principiu, dorinţa principală a locuitorilor acestui „Platz”- poate cel mai mare de acest fel din Europa, care adăposteşte aproximativ 1.000-1.500 de suflete, dintre care peste 800 sunt copii mici, unii chiar născuţi acolo, este aceea de a câştiga un ban. „Murim de foame în ţară, e toţi pe capul nostru acolo”, este răspunsul invariabil la întrebarea „De ce?”. De ce au ales să stea în gunoaie şi noroi? „Fiindcă acasă iau pielea de pe noi, numai şpăgi şi ciubucuri vor”. Dacă au auzit de programele de integrare, de banii investiţi pentru integrare? „De unde bani pentru noi, că îi iau tot ştabii”, este răspunsul aproape standard, singurele diferenţieri fiind de natură anatomo-lingvistică. Al doilea motiv invocat de toţi cei întrebaţi este acela al asistenţei medicale gratuite din Franţa. „Venim aici, ne face bine copiii, ne internează, ne îngrijesc”, spune Elena, ea însăşi fiind beneficiara sistemului sanitar francez. Tot în „Platz” l-am întâlnit pe nea’ Sile, un bătrân venit din Spania, „unde a înţărcat bălaia”, special pentru a se opera în Franţa. „Am randez-vous la spital săptămâna viitoare, mă operez de prostată. În România, cu toata şpaga dată, nu am reuşit să mă vindec, iar în Spania nu mai e de stat”, zice Sile. Trebuie spus că la intrarea în tabără am întâlnit o ambulanţă – despre care am aflat că vine zilnic – aparţinând Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii. Fără a dori să dea declaraţii în acest sens, personalul medical a confirmat faptul că preia zilnic, spre tratare, pacienţi din „Platz”. Al treilea motiv pentru care romii îndură mizeria din Saint Denis este, poate nu o să credeţi, acela al educaţiei. „Dacă eu sunt aşa cum sunt, măcar ei – şi arată către cei şapte copii!- să umble la şcoală, să nu mai fie proştii satului”, spune Mariana. Pentru a putea beneficia de educaţie, însoţitorii mei au cerut o listă cu copiii, dar şi cu adulţii care vor să fie înscrişi în sistemul educaţional. După câteva zile, la data plecării mele, lista promisă era inexistentă şi cel care s-a jurat pe viaţă şi pe copilaşii lui să o întocmească, de negăsit.

Viaţa ca o pubelă

Cei mai mulţi romi chestionaţi au spus că nu fură, că trăiesc de pe urma „gubelelor”, unde francezii îşi aruncă atât gunoiul zilnic menajer, cât şi lucrurile nefolositoare. Şi aici, gunoiul se împarte în mai multe categorii. În primul rând, este cel metalic, pe care „les roms roumaine” îl duc la centrele de colectare, întocmai ca în România. Încarcă dubele cumpărate la a zecea mână, sau chiar găsite abandonate pe stradă, şi duc tot ce înseamnă metal descoperit în gunoaie, pe stradă. Sau aproape. „Ce e bine acilea, spune Sandu, un fel de şef al aşezării de băcăuani, este că nu ne opreşte nimeni să ne întrebe ce e cu feru ăsta. Nu trebuie să dăm atât şpagă ca în România. Aici nici nu e nevoie să furi, aruncă francezu’, aşa e de mult, că nu trebuie decât să aduni”. În spatele lui e un morman de maşini de spălat a căror stare atestă că au plecat de bună voie şi nesilte de nimeni din casele proprietarilor lor. Dar fierul nu este singura „comoară” de la „gubelă”. „Acilea, la alimentară, tot ce expiră pe rafturi este aruncat la gunoi. Poţi mânca pe săturate, spune o femeie care poartă, evident, un copil în spinare. Dar e şi periculos, câteodată. „Într-o zi m-au prins poliţaii cu sacul plin de pâine şi au spus că am furat-o, se plânge femeia cu copilul pe grumaz. Nu era aşa, erau doar ei supăraţi. M-au ţinut pe mine şi pe asta mică o zi la comisariat, au vrut s-o dea la înfiat, dar am urlat şi m-am opus şi mi-au dat drumul”. În pofida acestor întâmplări, aproape tot universul romilor din Saint-Denis se învârte în jurul pubelelor de gunoi pe care francezii le umplu în fiecare zi.

 

Te-ar putea interesa și: