Progresiștii văd în incendiul de la Notre-Dame ocazia de a „castra” conform Corectitudinii Politice unul dintre simbolurile Europei creștine.

Un cometariu cutremurător al lui Olivier Babeau, profesor universitar și președinte al Institutului Sapines, pentru Le Figaro.

Se credea că odată cu stingerea incendiului ce a fost mai greu a trecut. Se pare însă că pericole și mai mari menință catedrala. Viitorul șantier s-a transformat în doar câteva zile în câmp de bătaie. Este vorba de mult mai mult decât de vechiul război dintre Vechi și Moderni. Se intenționează, nici mai mult, nici mai puțin, decât îngroparea memoriei Franței. Se pregătește rescrierea Istoriei țării noastre, sub pretextul unor adaptări față de cerințele zilelor de azi.

Trebuie restaurată catedrala așa cum era în secolul XIII, caz în care ar trebui repictate fațada și statuile în culori vii, așa cum erau în perioada respectivă, sau respectat stilul lui Viollet-le-Duc (arhitectul care a restaurat Notre-Dame în secolul XIX)? Dezbaterea despre ce ar trebui să însemne autenticitatea unui monument de nenumărate ori modificat este departe de a se încheia.

Declarațiile bizare se înmulțesc. Premierul Edouard Philippe anunță organizarea unui concurs pentru a concepe o nouă fleșă „adaptată cerințelor epocii noastre”.

Alții propun înlocuirea plicticosului acoperiș ars în mod providențial cu o splendidă seră care ar fi un „spațiu laic transparent”. „Fără copaci tăiați”, s-a explicat.

În fine, alții, precum site-ul Rolling Stone, observă faptul că monumentul era un simbol foarte greu al unei „Europe creștine idealizate care nu a existat niciodată (sic!)”.

Un arhitect de la Universitatea Harvard, Patricio del Real, a declarat: „Clădirea era atât de încărcată de semnificații încât incendiul pare un act de eliberare”.

Și Rolling Stone înfige pironul până la fund: „Orice reconstrucție trebuie să fie o reflecție nu asupra vechii Franțe sau asupra unei Franțe care nu a existat niciodată – Franța ne-laică albă – ci asupra Franței de astăzi, o Franță care este pe cale de formare. Ideea de a reconstrui „identic” ar fi naivă, viitoarea clădire trebuind că fie o „expresie a ceea ce suntem astăzi”.

Au fost „naivi” cei care au reconstruit opera venețiană La Fenice sau Parlamentul Bretaniei de la Rennes? Ne așteptă, ca grecii care restaurează Parthenonul să-l transforme pe Fidias după moda zilei de azi? Vom adăuga Giocondei un semn al „cerințelor epocii noastre” la viitoarea ei restaurare? De ce ar fi mai necesară modificarea unei clădiri istorice renovate decât a unui tablou vechi?

Notre-Dame este amenințată de riscul de a fi confiscată de secolul nostru. Renovarea, servind ca pretext de îmbunătățiri, ar putea să nu fie altceva decât deghizarea unei intenții mai pernicioase de a progita de lucrări pentru a steriliza acest simbol jenant al unei epoci pe care unii o doresc uitată. Unii care văd în mod clar oportunitatea mult visată a-și împinge în față agenda lor revoluționară, transformând martorul unui trecut urât într-o celebrare a noii ordini.

Dezbaterea din jurul șantierului Notre-Dame este revelator pentru fundamentalismele pe care este clădită modernitatea noastră.

Cultul Mamei Pământ ar dori mai întâi să interzică „sacrificiul” arborilor pentru a reconstrui, ignorând posibilitatea unei gestionări raționale a pădurilor. Ființa umană fiind considerată ca un parazit pe suprafața globului, orice monument este în sine o provocare ce ar trebui eliminată.

Totemele ecologice care sunt eolienele nu sunt suficiente, pentru că înfiorătorul, adevăratul lor efect începe să fie cunoscut; este nevoie de alte gesturi ostentative de supunere. Or, ce ar puta fi mai vizibil decât acoperișul de la Notre-Dame? Mâine i se va cere, ca o minimă condiție, să fie reciclabil și cu energie pozitivă.

A doua obsesie contemporană care este exprimată în anumite luări de poziție este celebrarea permanentă a progresismului, prezentat ca un deznodământ fericit al istoriei morale după milenii de rătăcire.

Incendiul de la Notre-Dame este astfel transfomat într-un fel de nou rug al vanităților. Savonarolii moderni ne strigă să ne renegăm vechile pasiuni, să uităm aceste absurde fervori care i-au împins pe oamenii care au trăit acum opt sute de ani să edifice aceste nave de piatră considerate azi ca demodate.

În realitate, nu este vorba de o luptă a creștinilor contra altor religii, a credincioșilor împotriva necredincioșilor, ci de o opoziție între cei care recunosc importanța (și existența!) rădăcinilor noastre, și apostolii noii credințe egalitare. Potrivit acesteia din urmă, ordinea cea veche trebuie să facă obiectul unei damnatio memoriae metodice pentru a putea subzista cu față surâzătoare unei modernități incluzive, solidare, durabile și festive.

Îndurare pentru Notre-Dame! A o face după chipul zilelor noastre ar însemna să o schilodim. Să nu lăsăm să poarte alt mesaj decât cel pe care constructorii săi au vrut să îl transmită!

Să respectăm mărturia pasiunii și curajului pe care ni-l transmit peste veacuri și să lăsăm epoca noastră la ușile catedralei!

Să nu îi cerem unui asemenea monument să se încadreze conform normelor veacului nostru, pentru că tocmai rămânând atemporal mesajul său va rămâne universal.