A plecat lăsând în urmă multă durere în sufletele păstoriților săi, pe care i-a iubit și care l-au iubit, dar și nădejdea că am câștigat un mijlocitor în fața Tatălui Ceresc. Împărtășim aici câteva mărturii ale experiențelor trăite de Episcopul Macarie al Europei de Nord alături de Părintele său duhovnicesc. Se cuvine să dăm astfel de bune mărturii, cu atât mai mult cu cât vedem cum tot mai des binele  este călcat în picioare.

 

– Vă rugăm să vă întoarceți în timp și să ne povestiți cum a fost prima întâlnire cu Înaltul Pimen.

– Cu dragă inimă îmi aduc aminte momentul în care l-am întâlnit întâia oară pe Înaltpreasfințitul Părinte Pimen. Aveam 14 ani și eram proaspăt elev la Seminarul Teologic „Sfântul Mitropolit Dosoftei” din Suceava. Părintele Arhiepiscop, instalat în același an (1991) la cârma Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, era așteptat la deschiderea cursurilor noului înființat Seminar Teologic, găzduit în incinta liceului sucevean „Petru Mușat”. Însă l-am întâlnit mai devreme de acea ocazie oficială, la Mănăstirea „Sfântul Ioan cel Nou” din Suceava, unde mă duceam la aproape toate slujbele de seară. Acolo l-am văzut întâia oară, monah printre monahi, participând cu simplitate și smerenie la slujbe, privegheri și ascultări. Tot acolo m-a remarcat și Înaltpreasfinția Sa. La una dintre slujbe m-a binecuvântat și m-a întrebat: „De unde ești?” „Iată, din Ardeal… Din Munții Țibleșului caut mântuire pe meleaguri bucovinene!”. Atunci, cu multă căldură părintească, mi-a spus: „Ești megieș. Te primim ca pe unul de-ai casei!”.

Cuvintele ierarhului mi-au umplut inima de emoție și bucurie. Desigur că ulterior ne-am reîntâlnit frecvent la slujbele mănăstirii și l-am avut îndrumător și Părinte duhovnicesc. Dar ceea ce m-a izbit, prima impresie, care mai apoi s-a statornicit în cunoașterea modului său de-a fi, a fost simplitatea purtării și a înfățișării sale. Caracteristice pentru el erau dulama de călugăr, peste care era tras halatul de lucru al celor care se osteneau în cele mai grele ascultări din chinovie.

– Cum era ca Părinte duhovnicesc?

– Blând, mângâietor și răbdător. Prețuia această mare Taină la adevărata ei valoare, iar arhieria nu-i schimbase cu nimic obiceiul de-a povățui. Îi primea și-i îndruma pe toți, nu doar la cabinet, ci și la gospodăriile mănăstirilor și pe șantierele de edificare ale bisericilor, mănăstirilor și caselor pentru săracii din eparhie. Nu te zorea, ci te asculta cu atenție, iar cuvântul său era scurt și direct, dar întotdeauna măsurat.

Privind înapoi, îmi dau seama cât de mult m-a ajutat nu doar cu sfatul, ci și cu puterea exemplului său. Avea în mod vădit o mare înțelepciune practică și o înțelegere a omului, luminată de viața sa de rugăciune. Mă consider binecuvântat că, în anii mei de formare ca seminarist, l-am avut îndrumător, alături de Preasfințitul Gherasim Putneanul și de Părintele Cleopa de la Sihăstria. A fost, cu adevărat, un model de păstor duhovnicesc pentru mine și, în timp, toate aceste lucruri ne-au și apropiat, relația de Părinte-ucenic devenind, cu smerenie o spun, și una de prietenie.

Nu voi uita niciodată lungile convorbiri pe care le purtam cu Înaltpreasfinția Sa la Suceava sau la Sihăstria Putnei, unde își amenajase, în bună parte cu propriile sale mâini, o căsuță, foarte aproape de mormântul său. În această căsuță mi-a oferit și mie o chilioară, găzduindu-mă când aveam răgazul să mă retrag pe meleagurile bucovinene. De altfel, îmi încredințase cheia ca ori de câte ori m-aș fi aflat la Sihăstria Putnei, să pot sta acolo. Potrivit dorinței sale, căsuța este smerită, simplă, ascetică. Curtea acesteia este brăzdată de pârâiașul care trece susurând și pe lângă mormântul său. Pe podețul pârâiașului din fața casei, Înaltul amenajase o măsuță cu lavițe, unde stăteam îndelung la sfat duhovnicesc. Iată că și această îndelungată pregătire de moarte, concretizată prin amenajarea căsuței lângă mormânt, a fost o altă învățătură a Înaltului: când îți ridici ceva pe această lume, asigură-te mai întâi că ți-e pregătit și mormântul.

– Cum era să slujești alături de Înaltpreasfinția Sa?

– Înaltul slujea cu atenție, pătruns de duhul Liturghiei și al slujbelor bisericești. Ținea rânduielile cu sfințenie. Era bucuros să poată sluji cu orice ocazie. Nu era un arhiereu al ceremoniilor, ci un vlădică al slavei aduse lui Dumnezeu în comuniune euharistică.

– Cum îl priveau oamenii?

– Încă din vremea Seminarului am avut ocazia să văd cât de apropiat era Înaltul de păstoriții săi. Pe vremea aceea, lângă Cetatea de Scaun a Sucevei era în construcție căminul pentru bătrâni, iar la zidirea lui participam și noi, seminariștii. Înaltul Pimen era printre noi, în halat de lucru, ostenindu-se cu hărnicie și cu spor. De altfel, uneori nici nu era recunoscut din cauza înfățișării sale smerite! S-a întâmplat unor maici și surori să-l confunde cu un monah oarecare, văzându-l cu dulama simplă și cu halatul de lucru tras peste aceasta, și să-l roage să le aducă niște apă. Ceea ce Înaltul îndată a și făcut ‒ doar trebuia să facă ascultare, nu? Abia după aceea maicile au realizat că fuseseră slujite de Arhiepiscopul lor.

Imaginea care mi s-a întipărit în minte și în suflet cu Arhiepiscopul nostru Pimen, și pe care vreau să o transmit și frățiilor voastre, este din timpul slujbei de canonizare a Sfântului Voievod Ștefan cel Mare. Atunci, pentru solemnitatea momentului, a fost trimisă la Mănăstirea Putna de la Istanbul chiar sabia originală a Sfântului Voievod (ulterior, în țară au ajuns doar replici). După citirea Tomosului, Înaltpreasfințitul a scos sabia Măriei Sale din caseta care se afla și a ridicat-o cât a putut de sus, în văzduh, în priveliștea tuturor. A înălțat-o ca pe o cruce de apărare a credinței și a neamului!

Acesta a fost Părintele Pimen Arhiepiscopul. Un vrednic păstor luptător al Bisericii!

 

Interviu de Mihaela Tănase

Redactor Revista Familia ortodoxă, www.familiaortodoxă.ro