Atelier de pielărie și tăbăcărie încă din 1862, întreprinderea familiei Scherg a fost transformată ulterior într-o prosperă afacere cu încălțăminte pentru copii. În 1898, marca a fost oficializată, pentru ca la începutul secolului XX să treacă în mâinile fraților Miess. Comuniștii au confiscat-o în ‘48, botezând-o „Aurora”, apoi „Timpuri Noi”… De aici vine și numele sub care (încă) funcționează astăzi: „Tino” – „ti” de la „timpuri” și „no” de la „noi”. Alte timpuri, alte povești…

Medievalul Kronstadt respiră sacadat, asaltat de miile de turiști care-i bat străzile, îi deschid porțile înalte și-i sprijină zidurile zugrăvite în culorile iuți ale globalizării. Cerul Brașovului în schimb, violent de albastru în acest cald început de toamnă, nu lasă loc de regrete dimineața, când inima cetății e liberă să palpite nestingherită.

Într-o astfel de oră, mică și răcoroasă, am apucat firul istoriei celei mai longevive fabrici de încălțăminte din România, ghid fiindu-mi omul care-i conduce destinele de mai bine de 35 de ani: Neculai Olaru.

Haideți, ca-ți nimerit bine! Pe vremuri vă trimiteam o mașină, să vă ia de la scara trenului, acum însă funcționăm mai economicos. Deh, capitalism, nu șagă”, mă întâmpină, afabil și ușor ironic, un bărbat dintr-o bucată, cu o strângere de mână fermă.

Îl urmez, urcând scări largi, mărturii de ciment spart ale unei epoci pe care astăzi cei mai mulți o blamează fără ca măcar să fi apucat s-o cunoască.

O să spuneți că sunt vreun noastalgic, dar măcar pe atunci avea toată lumea de lucru, nu mai alerga înnebunită pe afară, să-i șteargă pe bătrânii Occidentului la fund”, îmi aruncă peste umăr directorul Olaru, într-un efort transparent de a-mi ghici orientările politice.

„Luați loc aici sau acolo, unde doriți”, mă îmbie la scurt timp după ce am trecut pragul biroului spațios, împărțit
de geometrii minimaliste.

Episodul «Străduința»

Așezat la masa de lucru, cu câteva hârtii ordonate sub palme, Neculai Olaru mă scrutează pe sub ochelarii agățați în lungul nasului. Apoi, din stânga mea răzbate o voce echilibrată:

Primele date privitoare la fabrica noastră coboară undeva pe la 1862. Era, pe atunci, doar un atelier de pielărie, tăbăcărie. Abia mai târziu s-au confecționat, sub eticheta Scherg Bârsa, încălțări pentru copii. În 1898, era deja autentificată marca. Pe la 1924, producția trecuse sub tutela Societății Anonime pe Acțiuni Frații Miess. În 1946, a fost inventat și brevetat aici un sistem de confecție flexibil unic în țară. Puteai îndoi talpa oricât doreai, era ca un elastic. Am păstrat până astăzi acest secret”, își umflă pieptul Neculai Olaru.

Nu ezită să-mi și demonstreze, întrerupându-și brusc turuiala și apucând în menghina mâinilor o ghetuță de copilaș: „Ia priviți cum se îndoaie! Îți face pasul ușor ca un fulg”. Prind între degete pielea fină a mocasinului. Linia încălțării trădează un fel de fragilitate ațoasă, în răspăr cu tonul colțuros al interlocutorului: „În ‘48, comuniștii au naționalizat fabrica. Se chema «Aurora». În ‘51, i-au spus «Timpuri Noi», cum altfel?

Întrerup atipica lecție de istorie cu un gest repezit: „Dar umneavoastră cum ați ajuns de la Iași la Brașov? Și când?”. Domnul Olaru se deschide ca o carte: „Ce mai amintiri! În 1971 eram inginer stagiar, șef la creație, la  modelărie, la Alba Iulia. Făceai trei ani stagiatură, îți dădeau masă, casă. Iar tu, dacă n-aveai tragere de inimă, puteai să nu faci nimic în acest interval de timp. Cum așa? Chiar așa, doar că, dacă nu puneai osul la treabă, nici nu învățai nimic. Aproape cinci ani am stat la Alba, apoi au urmat încă zece la Suceava”.

Ajuns în acest punct, Neculai Olaru aproape că izbucnește în râs: „La «Străduința» se făcea încălțăminte vulcanizată, dar altceva mi-a rămas în minte din acea vreme. Domne’, se bea la «Străduința» ca niciunde, era nenorocire!

Delapidare de 1.000.000 de lei în 1984

Repartizarea lui Neculai Olaru la Brașov are resorturi ce merită menționate: „S-a întâmplat prin 1984, m-au luat într-o zi și m-au făcut pachet cu direcția Tâmpa. Eram neliniștit, mă gândeam ce-am să fac eu, un moldovean dintr-un sat de pe lângă Iași, în Brașov, oraș multietnic. Când, ce să vezi, odată ajuns aici, era plin de moldoveni de-ai mei, plin era. M-am liniștit, am fost instalat director…”. Vocea managerului care în urmă cu 35 de ani prelua frâiele celei mai vechi fabrici de încălțăminte din România pentru a nu le mai lăsa din mână nici în ziua de astăzi se aude din nou, sugrumată de emoție:

Eram tânăr, pus pe fapte mari. La «Timpuri Noi», cum se numea atunci întreprinderea, avusese loc înainte de înscăunarea mea o mare delapidare. Era vorba de 1.000.000 de lei, o sumă uriașă. Ancheta a durat trei luni în cap și a fost condusă de însuși Constantin Dăscălescu (n.r. – prim-ministru al României comuniste între 1982 și 1989). Mirat de marea învârteală financiară consemnată în epoca de glorie a unicului partid, alunec pe firul poveștii: „Cum, domnule, se fura și atunci cu milioanele?” „Afacerea cu încălțăminte era aur curat, să știți. Păi, în perioada comunistă doar pentru ruși produceam câte 120.000 de perechi pe lună! Aceeași culoare, un singur model. O pereche costa 10,8 ruble, adică 1,2 dolari. Rusia ne dădea însă la schimb gaze naturale, 1.440 de metri cubi pentru fiecare doi papuci. Mergea treaba ca unsă, aveam mii de angajați. Oamenii erau mândri: «Noi îl încălțăm pe Ivan»”.

Bomba din 2008: 14.000.000 de euro pentru „Tino”

Și a venit Revoluția, s-a făcut trecerea de la comunism la comunismul cu față umană, marca Gorbaciov via Iliescu. „Și a venit 1989, așa e”, oftează Neculai Olaru. „Începutul lui 1990 – își amintește neobositul manager – ne-a prins cu 2.100 de angajați. Acum, în 2019, mai avem 200”. Olaru își potrivește agitat ochelarii: „Prin ‘94, ne-am privatizat, nu înainte de a preschimba denumirea veche, Timpuri Noi, în Tino, în fapt o prescurtare a numelui inițial. A început «greul».

Tinerii n-au vrut să mai audă de papuci, așa că, în prezent, ne lipsesc meseriașii. Vă spun cu mâna pe inimă că atunci când vor ieși la pensie actualii profesioniști, n-o s-o mai ducem mult cu fabrica. Pe cine să mai angajăm, dacă n-avem pe cine?

„Prost am fost că n-am vândut!”

Întrebarea se prăbușește discret între noi, sugrumată de ecouri mute. Neculai Olaru își adună însă gândurile și-mi vorbește despre cei 980 de acționari de după Revoluție, despre cei 300 de acum, despre cele 14.000 de perechi de pantofi exportate regulat în Italia, despre lipsa departamentului de creație, de design…

Când cronica sa atinge anul 2008, ciulesc urechile: „Am avut la acea vreme o ofertă de 14.000.000 de euro! Venise unul și-mi făcuse propunerea asta: 14 milioane pentru fabrica Tino, cu tot cu suprafețele aferente. Voia, probabil, să ridice un ansamblu rezidențial, era la modă îmbogățirea rapidă. Avea și unde, pentru că deținem în jur de 18.000 de metri pătrați în Brașov”. „Și?”, pistonez nerăbdător.

Și am cerut 17 milioane de euro. Am tremurat vreo două, trei zile și asta a fost… Am ratat, s-a dus dracu’ boom-ul și iată-ne aici. Prost am fost că n-am vândut”, concluzionează, mușcându-și buza de jos, domnul manager.

Pont înainte de începerea școlii

În Brașov, pe strada Avram Iancu, 66, adică la poarta întreprinderii „Tino”, se află un punct de desfacere produse, amănunt important pentru cine vrea să achiziționeze – că tot va începe în curând școala – încălțăminte la prețuri de fabrică.

De remarcat, dincolo de excelentul raport calitate-preț, sloganul sub egida căruia se comercializează pantofii pentru cei mici: „Faceți copii și noi vi-i încălțăm frumos și sănătos!”

De la 65 la 140 de lei

Executată din piele naturală și cusături zdravene, încălțămintea produsă la „Tino” are prețuri pliate pe buzunarul românilor. „Pentru o pereche de pantofi destinată copiilor nu plătești mai mult de 140 de lei. Și asta imediat cum apare modelul pe piață, pentru că apoi el poate scădea cu 50%, chiar până la 65 de lei. Aceasta este politica noastră. Banul trebuie rulat, trebuie să circule, altfel n-am rezista”, apreciază Neculai Olaru.

De ce sunt diferiți copiii români

Neculai Olaru ne-a dezvăluit și câteva dintre secretele afacerii cu pantofi: „Avem aici, la «Tino», încălțăminte specială pentru români, mai ales pentru copii. Puțină lume știe, dar copilașii noștri au ristul mai înalt și talpa mai lată. Nu se simt confortabil în orice gheată. Oricum, cu pantofii nu-i de glumit. Nu e valabilă expresia atât de dragă nouă: «Lasă, domne’, merge și-așa!». Păi, poți încălța un «41» în loc de «43»?”.

 

Te-ar putea interesa și: