De câţiva ani, această sărbătoare a fost importată şi în România. E ceva normal?
Să ne iubim globalizat Acum ceva ani, posturile TV au început brusc să vorbească de Valentine’s Day ca despre o datină de pe vremea dacilor. Era prezentată atât de firesc, încât părea un sfert de viză pe paşaport în drumul către Vest. „Vrei să fii occidental? Comportă-te ca unul! Începe prin a-i face un cadou iubitei sau iubitului de 14 februarie.“ După nişte ani, Valentine’s Day a devenit comparabilă cu Crăciunul la unul dintre cei mai importanţi indici ai unei sărbători: sumele cheltuite cu această ocazie. Semn nu atât al faptului că ne place să dăruim, cât mai degrabă al mimetismului nostru naţional. O sărbătoare nu e însă o implementare de sistem, după cum nici iubirea nu se demonstrează cu program. E ciudat să începi să sărbătoreşti la 40 de ani o zi, numai pentru că aşa ai văzut în filmele americane sau pentru că aşa îţi spune Andreea Esca. O tradiţie e parte din viaţa ta intimă, e clădită din amintirile tale. Sărbătoare e atunci când te uiţi la calendar şi te bucuri, nu atunci când te uiţi la calendar ca să ştii că trebuie să te bucuri. Mai mult decât atât. În loc să îmbogăţim anul cu o ocazie de a petrece, am importat o obligaţie, ca şi cum la serviciu am fi negociat primirea unei noi sarcini la acelaşi salariu. La origine, pe 14 februarie era comemorat martiriul unui sfânt, apoi, prin Evul Mediu, sensul a suferit o mutaţie bizară, iar azi chiar şi cuvântul „saint“ a dispărut din denumirea oficială. Nu văd niciun motiv să mă bucur sindicalizat. Pot sărbători această zi la Sfântu’ Aşteaptă. (Adrian Georgescu) Această nelinişte Pentru bărbaţi, Valentine’s Day tinde să se transforme în prima etapă a unui supliciu. Vine primăvara, natura se trezeşte la viaţă şi ei trebuie să facă daruri. Pot numai să bănuiesc că apariţia primilor ghiocei le trezeşte multora frisoane. Aşa se explică această nelinişte, pe care o ghicesc şi în rândurile soţului meu. Cele trei celebrări provin din diverse culturi şi perioade. Valentine’s Day vine din catolicism, Mărţişorul este o cutumă locală, în timp ce momentul de apariţie a Zilei Femeii este plasat fie în Grecia Antică, fie în Anglia secolului al XVI-lea, fie la începutul veacului trecut, odată cu mişcările feministe. Dar nu originea acestor sărbători este importantă, ci acea pornire care a dus la celebrarea femeii la începutul primăverii, în atâtea locuri de pe Glob, în ere atât de diferite. A fost ca o ofrandă obligatorie închinată unei zeiţe, care altfel ar fi adus seceta şi lăcustele asupra lanurilor? A apărut ca un gest de datorie faţă de cele care multe secole la rând n-au avut dreptul de a vorbi liber, de a vota, ci numai de a broda la gherghef? Daţi-mi voie să nu cred asta, ci că a fost mai degrabă un gest spontan: primele flori răsărite nu puteau fi decât dăruite unei femei. Vine primăvara, natura se trezeşte la viaţă, nu de puţine ori şi bărbaţii. Pentru noi nu contează că primim flori, flecuşteţe cu şnur sau un simplu sărut, că se întâmplă pe 14 februarie, 1 martie ori 8 martie, important e să vedem răsărind un ghiocel în ochii iubitului, tatălui, fiului sau fratelui.
Puteţi comenta pe www.adriangeorgescu.ro
Ne puteți urmări și pe Google News
Recomandările noastre
