Bucureştiul avusese localuri de lux, îndeosebi acelea din câteva hoteluri de tradiţie, cu serviciu ireproşabil, de şcoală franceză. Continuitatea se păstrase chiar şi în vremea stalinismului, apoi urmase revirimentul din anii ’60, când mulţi chelneri fuseseră trimişi să înveţe meserie în străinătate. În aproape o duzină de restaurante din Bucureşti nu puteai intra fără cravată sau cu hainele boţite. Intrusul care trecea de portarul din hol, îmbrăcat în livrea, era dibuit de ospătar („Bere nu ţinem; nu avem decât vinuri de colecţie”) şi sfătuit cu politeţe seacă să încerce în altă parte. Personalul de la „Lido”, „Athénée Palace”, „Cina”, „Berlin” avea ochiul format şi era vigilent. Student, mergeam uneori în braserie la „Capşa”, unde se serveau pateuri, bere germană, profiterol, însă nu aş fi cutezat să mă aşez singur la o masă din restaurant. Am pătruns prima dată acolo în 1976, invitat de Nicolae Breban.

La „Pescăruş”, pe malul Herăstrăului, în restaurantul construit în 1938 după planurile arhitectului Horia Creangă, era şef de sală Jean Curcă („domnul Ionică”), un sexagenar vioi care vorbea franţuzeşte fără cusur. Lucrase în tinereţe la Paris. Franţuzeşte vorbea curent şi Papacostea, faimosul maître al „Capşei”, pe care nu l-am văzut decât de vreo două ori, însă mi-a povestit mult despre el Taşcu Gheorghiu, inclusiv amănuntul că obişnuia să îşi vâre degetele în pachetele de ţigări ale clienţilor străini cu un „Permettez-vous!” răguşit. Un pandant al „Pescăruşului” era restaurantul, ridicat tot înainte de ultimul război, dincolo de aeroport, „Parcul Privighetorilor”, unde arhitectura naţională se îmbina cu calcio-vecchio şi unde toamna era o privelişte minunată.

Clienţii acestor localuri cunoşteau şi respectau eticheta, ale cărei reguli elementare spuneau că bărbatul, dacă este însoţit de o femeie, intră şi iese primul din local, cheamă ospătarul printr-o scurtă înclinare a capului şi nu pocnind din degete, nu îşi toarnă singur din sticlă, nu muşcă din chiflă sau din felia de pâine, nu pune coatele pe masă… Un muşteriu care ar fi băut apă sau alt lichid în timp ce mânca supă ori ar fi asociat coniacul cu altceva în afară de cafea risca să trezească compătimire. O doamnă nu intra singură în restaurant şi nu dialoga cu chelnerul: îi transmitea ce doreşte prin bărbatul cu care se afla la masă. Rânduielile acestea s-au păstrat până la începutul anilor ’70, când, sub presiunea unui public nou, nu s-a mai ţinut seamă de ele.

—Mărul de aur—

În timp ce localurile cu renume se degradau, numeroase bufete, bodegi şi birturi erau desfiinţate, rezugrăvite şi în locul lor apăreau agenţii CEC, cofetării, curăţătorii chimice „Nufărul”. Demolarea unor zone sau cartiere întregi a lovit din plin şi în restaurantele tradiţionale. Pe Calea Moşilor, colţ cu strada Oltarului, care se sfârşeşte romantic, în capătul opus, cu o clopotniţă pe sub care treci ca printr-un tunel, exista, până a fi dărâmat, un restaurant cu grădină de vară în spate, „Odobeşti”, construit de un anume Gherghiceanu, care îi săpase dedesubt pivniţă. Seara, lumea se ducea acolo pentru vinul la litru şi pentru grătar. Dimineaţa la 10, ora deschiderii, toate mesele erau ocupate. Muncitori care lucrau în preajmă, funcţionari, gestionari, şefuleţi mărunţi sosiţi cu şoferul şi camioneta, mahmuri doritori să se dreagă veneau la ciorba de burtă care costa cinci lei cu pâine cu tot (costase un leu după stabilizarea monetară din 1952).

Ziariştii de pe vremuri, precum Carandino sau Kalustian şi alţii din generaţia lor, se întâlneau pentru cafea şi şuetă în barul şi în holul hotelului „Athénée Palace”, iar vara pe terasa de la etajul întâi, în corpul de clădire adăugat în 1966. În afară de localul lor, scriitorii din protipendadă frecventau restaurantele de mâna întâi, în frunte cu „Capşa”. O altă categorie, completată cu pictori, regizori, actori, intra, pe Bulevardul Magheru, la „Podgoria”, restaurant care îşi avusese epoca sa. Peste drum, la „Grădiniţa” – de mult demolată –, care moştenea o locandă interbelică, se adunau nume scăpătate, neînţeleşi, dezamăgiţi, boemi, între care şi un poet fost sportiv de performanţă, autor al unui distih memorabil: „Trăiască Uniunea Sovietică/ Care pe noi ne deretică”.

Redactorii Radiodifuziunii şi colaboratorii lor frecventau două localuri amplasate la egală distanţă de studiouri: „Mirceşti”, din intersecţia străzilor Ştirbei Vodă cu Schitu Măgureanu, şi „Codrii Cosminului”, aşezat pe o străduţă liniştită din dosul Bulevardului Dinicu Golescu.

Câţiva iniţiaţi intrau la un cârciumar clandestin, tot pe Ştirbei Vodă, într-o casă tipică de vechi Bucureşti cu anul construcţiei bătut deasupra intrării într-o monogramă de stuc, curte îngustă şi poartă de metal înverzită de vreme. Dedesubtul acelei clădiri lunguieţe se găsea o pivniţă încăpătoare, aerisită, curată şi bine luminată electric, cu câteva butoaie, damigene de 50 de litri îmbrăcate în paie sau rafie, unele cu furtunul alături, lăzi cu sticle goale, bidoane aşezate în ordine de-a lungul zidului. În partea opusă se găseau două-trei măsuţe scunde, cu taburete lângă ele. Domnul Anghel, proprietarul pivniţei, vindea vin, dar şi ţuică, unor clienţi de încredere – între care artişti, redactori, scriitori –, care veneau să cumpere, de regulă, cinci sau zece litri. Puteau să bea în tihnă o sticlă-două de vin, eventual o cafea, aşezaţi la măsuţele acelea care evocau un muzeu etnografic. Am pătruns acolo introdus de un prieten care m-a prezentat proprietarului. Acesta ne-a primit cordial. Am luat loc pe taburete şi am cerut un litru de vin alb, care a fost tras cu furtunul dintr-un butoi. Era curat, limpede; bun. După ce ne-a tras şi al doilea litru, domnul Anghel a aşezat lângă paharele noastre – ca trataţie din partea sa – o farfurie cu câteva sendvişuri, măsline ţinute în ulei, scobitori, iar pe alta mai mică a pus câteva felioare de castravecior murat tăiate subţire şi fâşii de gogoşar… Nu îmi venea să cred că poate exista aşa ceva în Bucureştiul anului 1976!

—Birtul Bumbești—

Pe atunci regimul lichida localuri, silind oamenii să adopte un substitut: berăria cu aspect de birt rural în care nu mai existau feţe de masă, dar nici halbe, ţapi, ţoiuri. Fuseseră înlocuite cu pahare de o jumătate de litru. Berea nu mai era ţinută în butoaie de lemn, ci într-unele cenuşii, de aluminiu, care îi schimbau gustul. Astfel a apărut specia noilor băutori de bere care duceau cu indiferenţă la gură paharul acela în formă de sticlă de lampă. Îi vedeam în după-amiezele de vară pe terase: apatici, adipoşi, absenţi, unii cu cămaşa descheiată până la buric. Discutau plictisiţi sau priveau în gol – aceia care erau singuri.

Puţină lume mai căuta gustul sau calitatea băuturii. La petrecerile date la sfârşit de săptămână în case particulare, se amesteca vinul roşu (cabernet bulgăresc despre care se spunea că este făcut din sfeclă) cu pepsi, iar votca sau romul cubanez cu o chimie abjectă, pretinsă răcoritoare, numită Cico. Pe oameni nu-i interesa ce beau: voiau doar să uite cât mai repede cenuşiul vieţii sau să se îmbete.

În aceiaşi ani ’70, când, spre sfârşitul lor, la onomastici şi întâlniri de familie se discuta despre trecerea la ora de vară, despre circulaţia automobilelor cu număr par şi impar (unele într-o duminică, celelalte în alta) sau despre serialul de televiziune O vară fierbinte, s-a împământenit şi isteria fonică. Existau şi până atunci oameni care dădeau la refuz volumul radioului sau al magnetofonului, însă în restaurante orchestrele şi soliştii cântau într-un regim fonic decent. De acum, din pricina difuzoarelor dezlănţuite, orice petrecere, chermeză, nuntă, botez echivala cu un vacarm în care dacă vorbeai cu cineva nu auzeai ce spune şi nu erai auzit.

În deceniile anterioare, o masă cu musafiri, ca şi una luată seara în oraş începeau cel mai devreme la ora 20. Acum, date fiind distanţele tot mai mari dintre cartierele Bucureştiului, desfiinţarea autobuzelor de noapte care legau centrul de periferie, împuţinarea taxiurilor, penuria de benzină, reuniunile începeau pe lumină, la 5-6 după-amiaza.

La 10 seara, oraşul cădea într-o amorţeală rurală. Un ceas mai târziu se retrăgeau tramvaiele, autobuzele, troleibuzele şi auzeai gunoierii rostogolind tomberoanele. Era cea din urmă rumoare. Până a doua zi la 5 dimineaţa, când vehiculele reveneau pe străzi din depouri şi garaje, nu mai exista niciun zgomot, în afară de acela al stropilor de apă, dacă se întâmpla să plouă.

La adăpostul pereţilor, al draperiilor trase şi al ferestrelor camuflate, viaţa pulsa şi după alte orare decât cele dorite de Stăpânire. Se mai păstra obiceiul împământenit în anii ’50, îndeosebi între oamenii trecuţi de prima tinereţe, al jocului de cărţi în case particulare. Bridge-ul constituia distracţia intelectualilor constituiţi în cercuri cu reuniuni regulate – joc abstract, uscat, matematic, fără suport bănesc. Pocher se juca în familie, între rude, prieteni, dar şi în unele apartamente din centru unde se percepea caniotă, aceasta însemnând că din fiecare pot – puteau fi câteva sute în decurs de o noapte – gazdei îi reveneau un leu sau doi. Pentru aceşti bani, gazda, de regulă o doamnă trecută, trebuia să le asigure jucătorilor, pe lângă discreţie şi confort, cafele, apă minerală, unele băuturi, mici gustări şi să aibă permanent la îndemână câteva pachete de cărţi neîntrebuinţate. În unele din aceste apartamente situate în blocuri vechi se găseau chiar fise de cazinou şi mese confecţionate pe vremuri anume pentru pocher, prevăzute la fiecare din cele patru colţuri cu câte un triunghi echilateral rabatabil acoperit cu postav verde, unde jucătorii îşi puteau aşeza paharul, ceaşca de cafea, ţigările şi bricheta. O partidă începea la ora 21 sau 22, când se stabileau deschiderea, ora până la care se joacă, dacă se acceptă sau nu chinta albă de la Mizil – cea mai mică – şi alte detalii. Se deschidea cu un leu, trei, cinci, chiar zece spre dimineaţă; jucătorii erau pasionaţi să fileze cu maximă încetineală cartea, dar nu erau „profesionişti”. Aceia rulau zeci de mii de lei în decursul unei partide şi se întâlneau în camere de hotel pentru a evita eventualele descinderi ale Miliţiei. La un pocher normal se putea pierde sau câştiga echivalentul unui salariu mediu, dar şi mai mult. Tururile – câte patru de fiecare jucător – încheiau partida, care, în acord unanim, putea fi prelungită de mai multe ori sau reluată, astfel încât se sfârşea în zori, pe la 10 dimineaţa sau la prânz. La plecare, jucătorii părăseau casa pe rând, precum veniseră, pentru a nu fi observaţi de vecini.

Clima anilor ’70 a fost moderată, chiar blândă în comparaţie cu deceniul anterior şi cu acela care avea să urmeze. Iernile erau fără multă zăpadă, cu ploi ţârâite în decembrie şi la limita dintre ani. Crăciunul nu se mai sărbătorea decât în familie, bisericile erau goale, nişte pseudocolindători cântau prin tramvaie „Foaie verde portocală/ Noi suntem copii de şcoală”, alte „colinde” pomeneau de „Mircea, Ştefan şi Mihai/ Glorioşi sosiţi din Rai”. Câte o Capră legată cu panglici tricolore izbea caldarâmul… Stăpânirea nu mai dădea bani pentru pomul de iarnă ornat cu becuri electrice şi globuri colorate, înălţat între restaurantul „Cina” şi Ateneu, nici pentru Orăşelul Copiilor.

După noaptea de Revelion, Bucureştiul încremenea două zile. Circulau foarte puţine maşini, magazinele, localurile erau ferecate. Însă pe 1 ianuarie după-masă, dincolo de Piaţa Victoriei, pe Kiseleff şi pe Bulevardul Aviatorilor se plimbau nişte perechi de oameni îmbrăcaţi bine şi totodată anodin, roşii în obraz sau puhavi. Erau activişti de rang înalt, dar şi mărimi politice expirate ori căzute în dizgraţie. Locuiau în „perimetru” şi păstrau cu sfinţenie obiceiul stalinist de a ieşi braţ la braţ cu nevestele în zilele de sărbători „legale” – 1 Mai, 23 August, mai de mult şi de 7 Noiembrie –, când tot poporul, socoteau ei, e vesel, se bucură şi petrece. Tovarăşele erau trecute, stătute, ţepene, cu părul pieptănat coc şi baticul legat la gât ca fular. Bărbaţii purtau căciuli de nutrie sau de miel brumăriu. Păşeau grav, cu pieptul arcuit înainte, se salutau între ei, oprindu-se să schimbe amabilităţi prudente.

Te-ar putea interesa și: